donici cuib de-ntelepciune

2011-09-07T09:54:00.000+03:00

Mihai -Corneliu Donici despre Bac:

Şcoala românească este precum societatea românească. De mâine, propun instalarea de camere video şi microfoane în cabinetele tuturor primarilor, preşedinţilor de consilii judeţene, deputaţilor, senatorilor, secretarilor de stat, primi şi ultimi miniştri, preşedinţilor de partid şi de stat.

foto (c) fotosen.ro

2011-09-06T12:06:00.000+03:00

Bac. Revizie sub duniţă.

Sâmbătă am făcut Revizia. Marea revizie, de acolo, aşadar, majuscula. Adică am scos din pătuţ dunile, plapumele, zecile de perne de puf ciupelit de pe guşa generaţiilor de gâşte contemporane cu copilăria mea, le-am bătut, scuturat, înfoiat, ţinut la soare, aruncat ce moliile au mâncat, cusut cu aţă roz găurelele şi, pe rând, pus la loc, cu gândul că-s prea multe, prea multe, trebui să dormim mai mult. Ori să dormim mai mulţi.

Aşa am găsit duniţa. Adică Duniţa. Din cauza ei am urât şcoala, am urât-o cu un an înainte, am urât-o cât pentru 20 de ani care au urmat. Tot cu duniţa m-a consolat mama, amăgindu-mă că o luăm cu noi la şcoală şi în pauze ea, cu autoritatea ei de Învăţătoare Supremă, o să-i dea afară pe copii din clasă ca să pot eu să stau pe duniţă şi duniţa pe picioarele ei şi să-mi legene capul până se-nvârte tavanul şi să-mi cânte aia cu nani nani puiu’ mamii vino mâţă de dă-i ţâţă şi tu curcă de o culcă....

Pe urmă am detestat-o cu o perseverenţă plină de urdori fiindcă începea prea de dimineaţă. Şi pentru că domnul învăţător Hegheşan m-a prins cu Lorelei pe sub bancă în vreme ce repetam mecanic ana are mere a-na a-re me-re anaaremere şi mi-a confiscat Lorelei şi m-a pedepsit să citesc Fraţii Jderi. Şi pentru că scriam urât, iar caligrafia mi se părea cea mai cretină pierdere de timp, pentru că la sport mă durea capul când alergam şi niciodată n-am reuşit să înţeleg cum poate cineva sări peste o capră mai înaltă decât el şi ce capră ar putea fi aia, cântam fals, iar în cor era Pişta şi lângă el grasa de Mari Harle şi pentru că fără bolduri cu cap colorat nu mă descurcam să găsesc Platforma Gornoviţa şi Pasul Tihuţa pe hartă.

Am urât cu spume zilele de 8 martie şi compunerile cummiampetrecutvacanţa date ca sa mai aibă ei, dascălii, o oră vacanţă, micile nedreptăţi şi veceurile cu pulisme agramate, dimineţile de luni şi tezele la istorie, numărul matricol, fondul şcolii şi banchetele.

Dar erau atâtea reguli de încălcat, atâtea cărţi de citit pe ascuns, atâtea plăceri interzise, Şatra pentru că era scena cu naşterea şi Drumul ascuns al adoratei HPB, ca să nu mai zic de Groapa domnului Barbu sau de riga Crypto a celuilalt Barbu. Pe Gheba şi pe Arimescu i-am iubit ca pe Lucian din Samosata, fiindcă nu erau în manual, iar olimpiadele le-am servit ca pe răul necesar ca să poţi purta creastă punk şi bocanci şi mătănii, era un schimb cinstit, zic eu.

Doar că în pofida a tot ce am urât în şcoală, la revizie îi găsesc pe Papa al meu şi pe papa Gufi, pe domnul Mioc, domnul Bărbuia, doamna Pegulescu, domnul Petroiu şi doamna Andreica , pe toţi cei care au stat de „duniţă” ca să pot eu citi cât îmi vine. Şi nu ştiu câtă maturitate conţine bacalaureatul, cel de atunci şi cel de acum, a mea, maturizarea, a fost că nicicând de atunci n-am mai apucat să citesc ca-n vremea duniţei.

Foto (c) fotosen.ro

2011-04-12T17:12:00.001+03:00

Switch. Spectacol cu cromozomi. By Frenák

Un spectacol pe care te aştepţi să-l vezi la Paris sau la Londra. Nu aici, unde afişele cu şuşe căptuşesc kilometri de garduri. Şi totuşi, Teatrul Naţional Timişoara a declanşat comutatorul unor evenimente de senzaţie, care îl plasează, incitant şi periculos, în avangarda fenomenului scenic din România. „Switch”, spectacolul coregrafului maghiaro-parizian Pál Frenák, este indiscutabil unul dintre aceste evenimente.
Pál Frenák este, după Rodrigo Garcia, a doua vedetă de celebritate europeană care montează în această stagiune la Teatrul Naţional Timişoara. « Switch », spectacolul său de teatru-dans, este un discurs feminist, deştept, curajos şi ….plin de testosteron. Un spectacol despre memorie şi perpetuare, care poate avea tot atâtea citiri câţi ochi îl privesc.
Proiecţii fulgerătoare excelent concepute de artistul video Philippe Martini, fragmente de memorie a genelor, obsesii şi spaime transmise ereditar, deschid scena în care personajele, fără identitate, fără sex, irecognoscibile sub măştile de silicon, se agită frenetic în jurul unei mese. Reduse la stadiul de cromozomi, de XX-XY, de alegere şi întâmplare, repetă mecanic fraze, frânturi, senzaţii din vieţile celor fântâna viitoarelor lor vieţi. Dragostea, sexul, copulaţia, vânarea clipei fecunde, dansate pe masă de doi uluitori balerini ai Companiei Pál Frenák, Jessica Simet și Laszlo Major, este secondată de emoţia trepidantă a personajelor care-şi joacă şansa numită « to be or not to be », într-un irezistibil vals al spermatozoizilor, dansat pe scaunele cu rotile (care devin într-o altă memorabilă scenă câini de companie). Hominizi fără o altă memorie decât cea a celor pe care îi moştenesc şi urmează, îşi exersează agitat, violent sau nostalgic viitoarele obsesii, dragoste, suferinţă, abandon, singurătate, succes, seducţie, aparenţe, sâni mari şi talie îngustă, catwalk, spaima de bătrâneţe, etc. Odată abandonate măştile, îşi întregesc aceste obsesii cotidiene într-o experienţă repetabilă, o rutină existenţială în fond inutilă, privită într-o perspectivă feministă (« Bărbaţii sunt femei degenerate »), (auto)ironică şi tranşantă, salvată in extremis tot de dansul iubirii, la care invitaţi chiar spectatorii.
Excelentă construcţie dramatică pornind de la sugestiile actorilor, textul dramaturgului maghiar Mátyás Varga transmite idei fundamentale într-un limbaj contemporan, familiar, concepte majore în contrapunct cu ironice rapeluri la concrete teme ale ultimei ore precum chestiunea câinilor comunitari şi mesajul lui Brigitte Bardot. Distribuția spectacolului îi reuneşte pe actorii Claudia Ieremia, Andrea Tokai, Cătălin Ursu (care aduce în scenă o dulce şi colorată replică de baby Bibi din Piaţa Roosevelt), Ana Maria Cojocaru, Daniela Bostan, Laura Avarvari, Irene Flamann Catalina, Mirela Puia, Luminița Tulgara, Ana-Maria Pandele şi Mălina Manovici. O însemnată felie din farmecul aparte al spectacolului i se datorează scenografului timişorean Zsolt Fehervári, creator al unui inspirat decor minimalist şi funcţional, dominat de o masă-planşă de dans cu o puternică senzaţie de plutire deaupra solului, şi compozitorului Gilles Gauvin, a cărui muzică, în care inflexiunile Coco Rosie se insinuează persuasiv, îmbracă impecabil întregul spectacol.
„Switch” va avea premiera oficială în luna mai 2011, în cadrul Festivalului European al Spectacolului de la Timişoara FEST- FDR, însă o avanpremieră a spectacolului este programată chiar în această seară, 12 aprilie, de la ora 19, la Sala 2 a TNT.

foto (c) fotosen.ro

Rock ad-hoc, porţie dublă.

2011-01-19T00:56:00.000+02:00

duminică, 16 ianuarie 2011. Friends will be friends ?

Scriu la călduţ, adică după vreo două zile de la marea rockăreală filarmonistă. Şi-mi pare bine că plăcute îndatorinţe prieteneşti m-au împiedicat să scriu la cald, căci m-aş fi simţit ca o Killer Queen mai apoi. Scriu deci la călduţ spre rece, cam aşa cum m-a lăsat pe mine ceea ce pentru unii va rămâne, pesemne, cel mai fierbinte eveniment al stagiunii „simfonice” timişorene. În orice caz, primul în istoria ei recentă când orchestra timişoreană a cântat de două ori într-o seară un concert, ca să încapă toată lume în sală, când îmbulzeala la filarmonică a depăşit-o pe cea din supermarketuri în ajunul sărbătorilor.

Ceea ce, dincolo de inaderenţa mea incurabilă la fenomenul rock (care chiar în cele mai izbutite manifestări ale lui mi s-a părut întotdeauna excesiv şi exhibiţionist) m-a deranjat la fiecare dintre concertele de „rock simfonic” ale Filarmonicii Banatul (ca şi ale altor filarmonici) sunt liniile melodice simpliste, debile, aproape jignitor de naive pentru o orchestră în stare să cânte Brahms. Oricât aş fi vrut să mă las cuprinsă de orice „kind of magic”, toată rockăiala filarmonistă mi-a sunat şcolăreşte, fără nerv şi fără complexitate şi am suferit sincer auzind Yellow Submarine ca un marş cântat de fanfară în foişorul parcului din Buziaş. În partea a doua, acolo unde aranjamentele pentru orchestră şi cor ale pieselor Queen au fost realizate de Horst Hans Backer (despre care aud c-ar fi un mult mai bun compozitor decât dirijor), concertul a săltat binişor, spre o profunzime dată, desigur, şi de fondul „in situ” simfonic al capodoperei Bohemian Rhapsody.

Pe culmile disperării m-a adus însă solistul serii, debutantul Andrei Daranyi, al cărui feeling pentru Queen şi pentru rock, declarat în pagina caietului-program, e la fel de evident ca afinitatea mea faţă de fotbal, galeria Poli sau Stana Izbaşa. Junele tenor care, tot conform caietului-program, „şi-a descoperit talentul muzical în cluburile de caraoke (am păstrat grafia originală, n.m.) pe care le frecventează cu plăcere” şi unde, nu ne îndoim, e chiar vedetă, odată ajuns pe scena Filarmonicii a falsat copios, a tremurat, şi-a pierdut firicelul de voce, a dat ochii peste cap şi a ratat, orbecăind, intrările ( făcându-mă să mi-l imaginez pe Mercury rotindu-se ca un titirez al neputinţei în mormânt). Ba chiar a sărit, în vreo două –trei rânduri peste cuvinte, filarmonica neglijând să-şi instaleze până astăzi „prompter”-ul de karaoke. Am plecat de la concert părându-mi rău de el. Că a fost împins pe scenă sau c-a ajuns acolo fiindcă nu costa mult, că şi-a dat au ba seama cât de jalnică, de patetică a fost prestaţia lui, nici măcar nu mai contează. Pe scenă eşti singur şi când, biet boboc, vrei să porţi papucii lui Freddie, huiduielile le încasezi solitar.

Foto (c) fotosen.ro

Design de interior, admitere de toamna

2010-09-10T21:18:00.001+03:00

Facultatea de Arhitectură din cadrul Politehnicii timişorene anunţă a doua sesiune de admitere pentru noua sa specializăre, înfiinţată în acest an universitar : Mobilier şi amenajări interioare. Aceasta este o specializare de tip licenţă (3 ani) şi reprezintă o pregătire temeinică înspre o carieră profesională de succes. Mai sunt disponibile 17 locuri fără taxă şi 14 cu taxă.

Admiterea constă într-o probă de desen tehnic şi liber, cu durata de 4 ore. Media de admitere are următoarea pondere: proba de desen - 80%, medie bacalaureat - 20 %.

În zilele de 13, 15 şi 17 septembrie 2010, de la ora 16, la sediul Facultăţii de Arhitectură (Timişoara, str. Traian Lalescu nr 2A) vor fi susţinute, gratuit, ore pregătitoare de desen, pentru viitorii candidaţi ai noii specializări.

Calendarul admiterii:

- înscriere candidaţi 13-17 septembrie 2010, între orele 10-14
- concurs de admitere 19 septembrie 2010, de la ora 9
- rezultate concursului 20 septembrie 2010

Acest program de studii de tip licenţă va fi continuat cu un master de profil, de 2 ani.

Informaţii suplimentare, la secretariatul Facultăţii de Arhitectură, telefon 0256 404 021.

Prinde-l pe Shakespeare, scutură-l bine

2010-06-25T00:29:00.000+03:00

Regizorul Radu Alexandru Nica este autorul premierei cu numărul 400 a Teatrului German de Stat din Timişoara: “Shaking Shakespeare”, o pastorală tragico-comico-istorică după William Shakespeare, de Lia Bugnar. Din prima întâlnire directă cu Alexandru Nica, petrecută cu vreo cinci ani în urmă, nu am reţinut decât un soi de obrăznicie pistruiată, de aroganţă juvenilă care scoate limba la cuminţenie, politeţe, la tablourile înaintaşilor şi la orice încercare de “înrămare”. Îmi amintesc chiar că l-am întrebat dacă “crede că înaintea sa a mai făcut cineva teatru”. Mi-a răspuns, zâmbind cu fumuri jucate, “este posibil, dar eu nu am auzit”. Spectacolul pe care l-a montat atunci, tot pe scena Teatrului German din Timişoara, cu piesa “Chip de foc”, de Marius von Mayenburg, a fost însă unul dintre cele mai bune lucruri care li s-au întâmplat deopotrivă actorilor care l-au jucat şi spectatorilor care l-au văzut. Un spectacol puternic, a cărui fierbinţeală te izbea ca un furnal încins, cu o forţă de sens centrifug, dată de- o autocombustie care genera emoţie ca să o consume apoi într-un malaxor de stări din care anxietatea, revolta, dorinţa sexuală, tensiunea dusă la paroxism alcătuiau un cocteil cu explozie (de aplauze) imediată. “Chip de foc” venea atunci după un alt excelent spectacol, cu “Nora” de Ibsen , care i-a adus lui Alexandru Nica premiul Uniter pentru debut. Mai apoi, am regăsit în toate spectacolele pe care am i le-am văzut (nu foarte multe, recunosc), iar în Hamlet mai mult decât în oricare, acel “zvâc” plin de curaj, turaţia dată la maximum, acea colţoasă şi tăioasă îndrăzneală de a croi fără tipare. Talentat şi conştient de asta, regizorul sibian a rămas, vorba unui coleg de breaslă, “tânăr şi neplictisit”. La Timişoara, pentru acest nou spectacol “centrat pe motivul puterii”, Nica vine acum cu o echipă remarcabilă: scenograful Dragoş Buhagiar, compozitorul Vlaicu Golcea, coregraful Florin Fieroiu, video –artist Daniel Gontz. “Shaking Shakespeare” încheie vineri, 25 iunie 2010, stagiunea Teatrului German la Timişoara.

foto:(c) tgst

Ne vedem pe strada ta, Peter Pan! / zn

2010-06-10T22:24:00.000+03:00

Să te trezeşti dimineaţa, dar nu prea de dimineaţă, aşa, pe la ora 10, şi să auzi guguştiucul din salcâmul de la fereastră şi să ştii că guguiala lui înseamnă exact două lucruri: că va fi vreme frumoasă şi că a venit vacanţa. Şi să-l crezi, chiar dacă n-ai salcâm la geam, fiindcă eşti copil. Nu „din nou copil”, fiindcă în sinea ta nu te-ai oprit nicio secundă din a fi copil şi te-ai mirat în fiecare clipă că ceilalţi iau în serios jocul tău „de-a oamenii mari”, că se iau după tine la job şi se bizuie pe ce spui şi faci tu, că nu se prind că pentru tine toate astea cu deadline, sarcini şi obiective sunt un fel de şotron cu capul în jos şi că tu nu o să fii vreodată tanti sau nene. Să iei în stăpânire o stradă, o bucată de trotuar, şi s-o colorezi până când nu se mai ghiceşte vreo urmă de pneu, ulei de motor sau de adult. Să te baţi în zmee, campionate de elastic şi miniskate, să asculţi muzică sau să o cânţi, să te întâlneşti cu prieteni buni ca Tibi, Tunde, Alin, Uţu, Vanda, Tavi şi Butoi şi să te laşi dansat, (în)cântat şi vrăjit. Să te joci când ţi-e dor, tare dor de un prieten. Poate chiar acela care ţi-a livrat o stradă cu spiriduşi –artişti cu tot, piratul bun şi visător care a inventat Neverland-ul botezat Street Delivery. În 11-13 iunie 2010, strada Mercy se livrează pentru a patra oară copilăriei, acum însă-n amintirea lui care încă doare, aşa cum dor, când creşti, oasele alea dintre omoplaţi, acolo de unde ţi s-au smuls aripile când ai pierdut un prieten. Dar „Când Cosmin zâmbeşte”, Răzvan Mazilu dansează...Mi-e dor de tine Peter Pen von Cărtureşti, un dor de culoarea cireşelor. Hai la joacă!

Foto(c) fotosen.ro

Amor è palpito…La Traviata!/ zile si nopti

2010-05-26T00:29:00.000+03:00

”Amor è palpito / dell´universo intero, /misterioso, altero, / croce e delizia, delizia al cor”… Asta e ce ascult eu când sunt singură. Când sunt tristă. Când sunt fericită, nostalgică sau vreau, pur şi simplu, vreau să mă emoţionez. Şi întotdeauna când plec la drum lung. Aşa cum alţii ascultă în maşină Aerosmith, country sau imnuri baptiste, eu ascult Traviata. De ea se leagă amintirea primei mele călătorii în Occident, în 1990, când, intrând în bella Italia cu Verdi –la – maximum şi zbierând, afon dar entuziast, “misteriosooooooo”, vameşul m-a întâmpinat cu un bienvenuti molto vivace, şi anume cântând “Tutto follia nel mondo ci/Che non piacer”: cum că-n viaţă e neghiobie orice nu-ţi face plăcere. Premiera spectacolului cu opera Traviata, de Giuseppe Verdi, încheie duminică, 30 mai, de la ora 19, cel de-a XXXV-lea Festival Internaţional Timişoara Muzicală al Operei. Din Italia vin regizorul noii producţii, Mario de Carlo, şi dirijorul David Crescenzi. O frumoasă soprană basarabeancă va interpreta Violeta Valery: Tatiana Lisnic este bursieră a Fundaţiei Herbert von Karajan şi a fost invitată în spectacole ale Operei din Viena. Rolul Alfredo i-a fost încredinţat tenorului-minune al momentului: Ştefan Pop a reuşit să câştige, într-o singură săptămână, premiul I al Concursului Operalia Domingo 2010, pe scena Scalei din Milano, şi locul I al Concursului de canto de la Seul. Traviata a avut premiera absolută în 6 martie 1853 la Teatrul La Venice din Veneţia.

Foto © Opera TM

Amor è palpito…La Traviata! / zile si nopti

2010-05-26T00:13:00.000+03:00

Dacă e marţi, e Stradivarius!

2010-05-13T23:52:00.000+03:00

Din noianul de evenimente al isteriei festivaliere care a cuprins urbea, pare greu să alegi un (singur) eveniment, acela despre care să le spui prietenilor “it’s a must !” . De această dată, însă, alegerea este atât de simplă şi clară, încât se face de la sine: Stradivarius…e poi muori. Marţi, 18 mai, la ora 19, în sala Capitol, Turneul Stradivarius trece prin Timişoara Muzicală a Filarmonicii: orice ar fi, oricâte lucruri presante ai avea, merită să-ţi opreşti viaţa şi să o scalzi în muzică. Pe violonistul Alexandru Tomescu şi pianistul Horia Mihail – adică două treimi din sublimul Romanian Piano Trio- îţi vine să-i iei acasă, îţi vine să–i răpeşti şi să-i ţii captivi în virtutea implacabilului efect depechist…”can’t get enough!. Cea mai preţioasă vioară înfloreşte sub buricele degetelor lui Alexandru Tomescu şi-n toate concertele lui pluteşte un aer de îndrăgosteală irezistibilă, pasional şi liber ca muzica lui. Ar fi cu totul anapoda să cauţi argumente ca să mergi la recitalul Stradi’, aşa că tot ce ar mai fi de spus aici e că cei doi vor cânta Rapsodia I de Bartok, Sonata 2 de Prokofiev, Havaneza de Saint-Saens, Tarantela de Sarasate şi Poloneza în La major de Wienawski.

Foto © fotosen.ro

Mâţa-n sac. La mănăstire, Europo!

2010-05-07T18:35:00.000+03:00

E-aproape ca la mâţa-n sac. Jocul ăla de la toate rugile, bâlciurile, iarmaroacele, cu un ţigan burtos şi mustăcios care are un sac dolofan, dai un ban, bagi mâna-n sac şi ce prinzi al tău să fie...De obicei „prinzi” o minge de rumeguş învelită în staniol colorat şi legata cu elastic. Alteori însă se mai nimeresc bile în formă de ghindă, pentru prins codiţele, ori chiar o balerină din aceea cu cheiţă care se învârte pe Valurile Dunării. Sacul cu mâţa e umflat pentru că l-a îngrăşat ţiganul cu ghemotoace de hârtie, dar negustoria are succes fiindcă advertisingul ei nu-i mincinos: premiu garantat, toate biletele sunt câştigătoare! Sacul urbei e acum e la fel de dodoloţ: Timişoara Muzicală a Operei şi festivalul omonim al Filarmonicii Banatul; Festivalul de Muzică Veche; Timishort-ul filmelor; FIFITUT, festivalul francofon de improvizaţie şi teatru universitar: Festivalul Muzicii de Cameră, la sala Orpheum; TESZT – festivalul Teatrului Maghiar Csiky Gergely; StudenFest; Tres Courts, festivalul filmelor de foarte scurt metraj, ba chiar şi un festival de zodiace şi citit prin stele. Toate se petrec în luna mai în Timişoara, inflaţie de festivaluri într-o frenezie care nu e altceva decât un simptom al pustiului ce va să vie, subit, din iunie. Până atunci însă...bag mâna în sac şi, orice aş extrage, ar fi un bilet câştigător. Dar...”trişez” un pic şi aleg ceva special: concertul Filarmonicii, de Ziua Europei, la Mănăstirea Şag, duminică, 9 mai, de la ora 20. Un concert de muzică religioasă în care, sub bagheta maestrului Gheorghe Costin, vor cânta, alături de soliştii Irina Iordăchescu, Alina Todea, Claudia Codreanu şi Mihai Sîmboteanu şi de orchestra simfonică, un cor de copii şi o călugăriţă. Şi, cineva acolo sus, ne va iubi ascultând muzici care nu -s mâţa-n sac...

foto (c) fotosen.ro

Lăută, teorbă, sabie şi teatru Noh/ Zile si nopti

2010-05-01T00:31:00.000+03:00

Pe maestrul Masato Matsuura l-am întâlnit vara trecută în curtea micuţei biserici catolice din Brebu. Încălţat în tabi albe, părea atent la pulsul ierbii de sub tălpi şi privea spre creasta muntelui Semenic cu acel aer al senseilor pentru care înţelesul lumii are mistere, nu secrete. Îl urmau pe acest do al cunoaşterii prin teatru şi artele sabiei, până în micul cătun cărăşean, tineri sosiţi din Polonia, Franţa, Anglia. Uchi-Deshi, adică discipol direct al lui Sensei Tetsunoyo Kanze VIII în teatru Noh, dar şi actor de teatru contemporan, Masato Matsuura, a studiat Kendo (arta sabiei) la scoala Niten din Tokyo, Aiki Jyuijitsu cu Sensei Daitoryu Yoshimaru Keisetsu (Tokyo) şi Tai-chi şi a fondat, la Paris, Dojo-ul celor Două Spirale. La Brebu, printre icoanele pemilor catolici, maestrul Masato a susţinut un fascinant atelier de teatru Noh, dans, muzică şi sabie, o şcoală despre esenţa corporalităţii. Apoi, în biserica atât de plină de oameni încât un bob de orez nu şi-ar mai fi găsit loc, Matsuura a arătat câtă putere stă într-un sunet, într-un pas, cât înţeles într-un zvâcnet de evantai. Un spectacol fascinant, care le va fi oferit timişorenilor de un cuplu de artişti ale căror generozitate, energie şi pasiune poartă un nume: La Follia. Muzicienii Diana şi Codrin Emandi, fondatori ai ansamblului cu acest nume, organizează în 10-15 mai, la Biserica Evenghelică Luterană de lângă Fântâna Punctelor Cardinale, cel de-al treilea Festival de Muzică Veche. Un eveniment de anvergură şi egală fineţe, care aduce la Timişoara muzicieni excepţionali, precum Mira Glodeanu, Jan van Elsacker şi Frederick Haas din Belgia, James Munro (Australia), Bettina Boysen din Germania, Thomas Boysen şi Thor-Harald Johnsen din Norvegia. Oameni care se dedică ideii de a „restaura o concepţie expresivă, vie, sinceră, a spiritului baroc, ghidată de o documentare precisă şi o experienţă confirmată în concert”. Sunt artişti care cred că în secolul internetului, grabei, consumismului, globalizării, hipertehnicii, gadgetului şi platanelor, muzica veche, aşa cum se cânta ea după partituri din secolele XVII-XVIII, pe corzi făcute din intestine de miel, merită recuperată şi ascultată cu noua sensibilitate a acestui mileniu. Sunt muzicieni care nu se mulţumesc să „dezlege” partituri baroce şi să reînveţe tehnici de interpretare ale epocii, nu se opresc la lăută şi teorbă, ci se apleacă atent asupra unei lumi şi a unui timp, studiind cutume, relaţii între oameni, obiceiuri culinare, dansuri de la curţile regale, maniere renascentiste sau detalii vestimentarii, pentru a recompune, în interiorul muzicii, o atmosferă şi spirit veritabil. Un spirit al lucrurilor care merită păstrate intact întru patrimoniul umanităţii. Festivalul începe în 10 mai, la ora 19, cu o conferinţă despre teatrul Noh, a maestrului Masato, iar concertele de muzică veche au loc, în următoarele seri, de la ora 20.

Foto (c) fotosen.ro

Foaie verde busuioc, Opera se cântă live.../ZN

2010-04-26T23:33:00.000+03:00

Întotdeauna m-au impresionat copiii-muzică. Admiraţia mea pentru ei a avut mereu o senzaţie de stomac-strâns-pumn, de nod în gât, de vinovăţie pentru copilăria mea nepăsătoare, în care joaca era singurul job, scop şi gând. În cei mai mari muzicieni îi poţi vedea, dacă te uiţi atenţi, pe copiii care erau. Vezi sutele de ore de studiu la pian, vioară, violoncel, oboi, flaut sau de făcut vocalize, în timp ce „vocalizele” altor prichindei care joacă fotbal, prinsa, scunsa, vin de afară pe fereastră, ademenitoare. Dacă te uiţi la mâinile lor vezi câte jucării n-au atins ca să-şi păstreze buricele degetelor pentru clape sau coarde, câte îngheţate au rămas doar poftite ca să nu-şi strice vocile, câte poveşti au tăcut ruşinate de maldărul de ştime care-şi cerea obolul. Poţi citi în ei anii lungi din şcoala de muzică, olimpiadele stresante cu dormitul în internate reci şi goale, istoriile anecdotic-oripilante cu arcuşul pe spinare, capacul pianului peste degete, copii atârnaţi de cuiere pentru un fa diez ratat. Din cauza asta şi din multe alte cauze, „fenomenul Busuioc” nu mi-a mirosit a bine. În sine, faptul că un băiat în România a câştigat un concurs internaţional, un show muzical televizat, este o ştire pozitivă. Felul în care a fost manipulată ştirea a dat însă din ridicol în grotesc şi de acolo într-un falset iremediabil. Nu că povestea despre „tânărul din Banat care lucra în construcţii şi visa la Scala din Milano” era ca la Radio Erevan în toate părţile, dar din momentul în care Busuiocul a devenit „Pavarotti din Banat”, nu doar realitatea a fost dată peste cap, ci eroul poveştii însuşi. Busuioc nu a mai ieşit niciodată din gheara manipulării mediatice şi extensiile ei. Impresarii s-au bătut pe cloşca cu triluri de aur, i-au dres din mixer ce era de dres, chibiţii s-au aprins pe margine acuzând directorii că nu l-au luat, de la Ghilad, june-prim la Operă. Între interviuri, flash-uri, avioane şi impresari, Costel s-a trezit cu o orchestră în spate şi cu o partitură în faţa. Şi, ca-n poveste, împăratul era gol. Nu fiindcă nu ar fi avut talent, voce, entuziasm şi noroc. Dar, vorba unui prieten, „opera se cântă live”. Nu merge cu play-back, nici fără şcoală nu merge. Azi am primit vestea că tenorul Ştefan Pop este marele câştigător al Concursului Internaţional de la Seul 2010. În concursul de la Seul au fost admişi 67 de solişti din 20 de ţări. Prezenţa românească la prestigioasa competiţie din Coreea de Sud a însemnat patru voci: alături de laureatul clujean, sopranele Lăcrimioara Cristescu şi Mihaela Marcu şi baritonul Bogdan Haharia, toti trei din Timişoara. Pe toţi patru, timişorenii i-au putut auzi pe scena Operei din urbe. Absolvent al Liceului de Muzică din Bistriţa în anul 2006, Ştefan Pop este acum student al Academiei Gheorghe Dima din Cluj-Napoca. Nici înainte, nici după Seul nu am citit prin ziare că el ar fi noul Pavarotti, Carreras sau Domingo. Şi m-am bucurat pentru el, cum m-am bucurat ştiind că face parte din distribuţia premierei cu opera Traviata de G. Verdi , în 30 mai 2010, la ora 19, în cadrul Festivalului Timişoara Muzicală.

sursa imag: fotosen.ro

Urbea cu-ale ei coroane puse una peste alta

2010-04-21T23:39:00.000+03:00

O fi astenie, o fi stenahorie, ori poate-oi fi doar ambetată absolut de-atâta alergătură de la un concert/spectacol/festival la altul, papa cu-a lui trei coroane puse una peste alta...Ştiu doar că mi-e lehamite să tot aleg între două evenimente la care tânjesc, când ele se întâmplă atât de rar, dar se întâmplă simultan, să prind doar jumătăţi din cele mai bune lucruri ale stagiunii timişorene, altminteri destul de pauperă, am ostenit să –i tot bat la cap pe cei aflaţi în fruntea bucatelor pentru minte, inimă şi ochi că Timişoara nu-i Parisul şi consumatorii ei de cultură nu-s populaţia Chinei, nici măcar a Bucureştilor, să-ţi permiţi să divizezi publicul la cele mai importante evenimente ale anului. Dusu-s-a de multişor şi romantica epocă în care toţi, îmbătaţi de iuzia unei frăţii paradisiace, speram că Timişoarele Muzicale se vor împleti armonios întru gâdilarea inimilor melomanilor. Şi-n acest an, festivalul Operei şi cel al Filarmonicii încep în aceeaşi zi de joi, 29 aprilie, şi la aceeaşi oră, 19. Drept pentru care, mulţi vor sta în cumpănă, destui vor da cu banul: „Adriana Lecouvreur” cu Nelly Miricioiu la Operă sau Concert simfonic extraordinar cu Orchestra Naţională Radio, la Filarmonică? Pentru că despre opera în concert, în primă audiţie, am povestit în trecutele Zile şi nopţi, se cuvine să spunem câte ceva despre deschiderea secţiunii simfonice a Festivalului Timişoara Muzicală. Concertul extraordinar al Orchestrei Naţionale Radio Bucureşti la Timişoara va fi dirijat de chinezul Jin Wang. Absolvent al cursurilor de măiestrie pentru dirijat de la Conservatorul din Beijing, dirijorul chinez a beneficiat de îndrumarea maeştrilor Leonard Bernstein şi Zubin Mehta. Jin Wang este singurul dirijor din Asia care deţine în palmares trofeele a nouă competiţii de dirijat desfăşurate în Europa. Maestrul Jin Wang a dirijat mai mult de 80 de filarmonici, printre cele mai răsunătoare succesre ale sale numărându-se cocertul cu Simfonia nr.8 de Mahler la Orchestra Naţională radio Bucureşti, al cărei principal dirijor invitat este.
Foto (c) fotosen.ro

Drama dramei la sertar. Jurnalul unui mic chiul

2010-04-21T01:04:00.000+03:00

Este necesară o radiografiere amănunţită a fenomenului dramaturgiei româneşti de astăzi? În acest fel, sau pe aproape, suna una dintre întrebările cuprinse în chestionarele aşezate pe fotoliile tuturor spectacolelor festivalului dramaturgiei româneşti. Al ultimului...de acest fel, dacă e să ne luăm după – Doamne-ajută!- concluzia trasă de înşişi făcătorii lui. Nu ştiu ce au răspuns spectatorii, nici măcar dacă au răspuns ori s-au mulţumit să ţină chestionarul sub fund. Eu nu m-am încumetat să răspund. Întâi, pentru că nu cred că există un răspuns simplu de genul da, nu sau...nu ştiu. Apoi, pentru că, trebuie să recunosc, am chiulit cum n-am făcut-o vreodată de la FDR. Sătulă de tematica infantil-puţoistă şi derizorie a multora dintre drămuliţele-acum şi de trivialitatea nejustificată a lexicului sărac şi păgubos, obosită să tot deplâng contribuţia lor îndoielnică la creşterea limbii româneşti, m-am simţit întrucâtva incapabilă să iau o cură intensivă de dramaturgie românească „ a ultimei ore”. Atâta cât am servit, totuşi, din meniul ediţiei 2010 m-a făcut să cred că a cam trecut moda piesuţelor cu drogaţi şi „homleşi”, că nu se mai poartă acţiunile care se petrec într-o garsonieră în care un număr variabil de tineri dezorientaţi visează la bani, glorie, maşini şi femei. Centrul de „interes” s-a mutat, pare-se, spre dramele şi ratările tinerilor expatriaţi şi spre obsesiile consumismului. Am văzut chiar un musical românesc despre consumism (spectacol de Theo Herghelegiu), o propunere lăudabilă într-o montare pasabilă. Frecvenţa cuvintelor-cheie ale ediţiilor anterioare, din arealul „cocalar, piţipoancă, muie”, a scăzut....dramatic. Le-au luat locul un jargon de shopping şi un „slang” de hi5 sau alte site-uri de socializare rudimentară. În mod ....insidios, dar cu totul salvator, săptămâna dramaturgiei româneşti s-a transformat într-o săptămână a dansului contemporan de excepţională calitate. Patru evenimente de gen s-au succedat fericit (şi fericindu-şi publicul altminteri destul de văduvit în privinţa asta): preţiosul Remember dandy al lui Răzvan Mazilu, Depeche/Dance a lui Massimo Gerardi, excepţionalul Loss-Layers adus de Centrul Cultural Francez şi splendidul InTime al companiei Pal Frenak. Cu toatele, evenimente cărora merită să le mai dedicăm zile, nopţi şi cuvinte. Până atunci, învârt în speranţă, ca pe inelul Arabellei concluzia optimistă a festivalului pe care aproape l-am ratat: că Teatrul Naţional Timişoara, care i-a convins să lucreze aici pe Rodrigo Garcia, Thomas Ostermeier şi Pal Frenak, va oferi un festival contemporan...în care drama românească va avea şi ea o secţie, un sertar, ceva...

Foto (c) fotosen.ro

Loss-Layers sau Beethoven?

2010-04-20T00:44:00.000+03:00

Abia ieşit dintr-o săptămână – maraton, cea a festivalului de piese româneşti de teatru, consumatorul timişorean de cultură e din toate părţile bombardat, gâdilat, agăţat de oferte. Ceea ce, la o primă şi optimistă privire, este un lucru grozav: un corn al abundenţei artistice care se revarsă zgomotos peste urbe. Doar că, odată aşezat la masa bucatelor, bagi de seamă că nu toate sunt comestibile, că multe sunt expirate, indigeste sau conţin prea multe e-uri pentru sănătatea estetică a spectatorului. Aşa încât, atunci când două dintre cele mai importante şi autentic valoroase evenimente culturale ale anului se petrec în aceeaşi zi, la aceeaşi oră, precum în această seară de vineri, 16 aprilie, toate drumurile duc la ...o dilemă: muzică sau dans contemporan? Pe scena Teatrului Maghiar, Compania A.LTERS.ESSIO prezintă „Loss-Layers”, spectacol de dans contemporan, „o experienţă multisenzoriala sfâşietoare”, promite, în pliantul-program, Centrul Cultural Francez, căruia i se datorează evenimentul la Timişoara. În exact acelaşi timp, la pupitrul Filarmonicii Banatul se va afla maestrul Horia Andreescu, vrăjitor a cărui baghetă dirijorală dă sclipiri diamantine sunetului oricărei orchestre, iar solişti ai concertului vor fi Marin Cazacu şi Ştefan Cazacu. Alegerea grea şi-mi vine, precum cetăţeanului turmentat, să (mă ) întreb „eu cu cine votez?”. Partea frumoasă a poveştii e aceea că, orice ai alege, ieşi în câştig. Mai ales că aprilie şi mai sunt lunile în care timişoreanul dependent de spectacole şi concerte face, ca ursul, provizii pentru lunga vară pustie ce va să vie.

La capitală , birjar! Fane, şampanie!/ ZN

2010-04-06T23:09:00.000+03:00

„Leii şi rotarienii/ Şi-au dat mâna peste ţară/Şi-n avântul primăverii/Şi-au cântat cântul lor minunat”. Ştiţi, cântecul preferat, acela despre „Timişoara capitală culturală europeană”, cel care a detronat maneaua cu oraşul de cinci stele verzi. L-au cântat aşadar, şapte preşedinţi de lei şi rotarieni, în holul Filarmonicii Banatul, mobilizaţi de directorul Gârboni, care promite să înscrie de şapte ori Timişoara în Guinnes Book, cu halbă, lampă, vals şi alte patru minuni rămase încă tainice. Refrenul, intonat unanim şi molto vivace a fost cel cu „susţinerea totală”. Mie, recunosc, mi-a sunat tot ca „Soarele şi pionierii”, dârz cântat sub astrul naivităţii. În rest, multe intenţii bune şi entuziasm surâzător, planuri de alcătuit consorţiu şi de mobilizat lumea la făcut lobby, şi amabilităţi. Dintre puţinele propuneri concrete, una singură mi s-a părut demnă de reţinut: cea a lui Emil Cristescu care s-a arătat dispus să-i angajeze şi să-i plătească pe cei care au conceput, scris şi impus programul prin care Sibiul a obţinut titlul de capitală culturală europeană. Ce rost ar avea să bâjbâim când i-am putea avea pe meseriaşii care ştiu deja cum se face? Micul consorţiu a evitat cu sfiiciune aspectele delicate ale întreprinderii. Ca de exemplu acela că, în vreme ce Clujul şi-a însoţit anunţul de candidatură cu un program –beton, concret şi pragmatic, la Timişoara primarul Ciuhandu a dat doar o bâlbă privind anul pentru care tocmea caii la căruţa capitalei culturale. Sau acela că oferta culturală a urbei e subţirică rău, cât o pojghiţă de gheaţă sub soarele pioneresc. Nimeni nu a spus adevărul: că împăratul e gol, iar Timişoara a pornit cu stângul această horă. Nici că ar fi avut cui (sau de ce) căci edilul –şef n-a catadicsit să moşească micul consorţiu. A făcut-o Gârboni cu un optimism ca-n finalul Scrisorii pierdute: „Fane, şampania!”. Şi pupat toţi piaţa...

Foto: (c) fotosen.ro

Plasticid, deci exist!/ ZN

2010-04-05T17:35:00.000+03:00

Răspândita zicere despre timişorenii care alcătuiesc „un public tradiţional de teatru” ori „un public de teatru tradiţional” e o gogoriţă. Cei mai multţi dintre timişoreni nu alcătuiesc niciun fel de public, pur şi simplu fiindcă nu merg la teatru. Iar dacă merg, din an în Paşte, merg la spectacole, nu la teatru. „Eu nu merg din principiu la astea locale, merg eventual când vine ceva de la Bucureşti” este lozinca spectatorului obişnuit, a cărui opţiune, conturată de afişe ţipătoare şi agramată, are drept unic criteriu notorietatea numelor, carevasăzică vedetele pe care le ştie...de la televizor. Există „falii” desprinse din scoarţa groasă a nedusului la teatru, există publicul etnic care merge dintr-o obişnuinţă sănătos cultivată la teatrul său şi de treizeci de ori la aceeaşi piesă, publicul tânăr care face coadă la Auăleu, la fel cum există chiar şi o firavă specie a spectatorului conştient, care alege pe criterii estetice, capabil de decela inefabilul fenomenului teatral. Dacă, în mod cert, timişorenii nu alcătuiesc un public „de teatru tradiţional”, ar fi un ridicol sofism să crezi ca asta îi face, automat, un public de text contemporan. Asta, chiar dacă Timişoara şi-a asumat, prin voinţa Teatrului Naţional, felia festivalieră a „dramaturgiei româneşti de ultimă oră”. O zonă la care propria-mi neaderenţă e de domeniu public, căci Festivalul Dramaturgiei Româneşti mi-a oferit, în anii din urmă, dese prilejuri de a-mi exprima rezervele faţă de boom-ul de trivialitate ce caracterizează teribila producţie naţională de dramă, faţă de înjurăturile nejustificate altfel decât prin nevoia de a umple baremul de semne cerut de vreun concurs, precum cele 16 rânduri de sudalme din Liftul lui Gabriel Pintilei premiat de DramAcum, ori convingerea nestrămutată că teatrul are drept misiune (şi) sporuirea limbii, iar cuvinte precum „cocalar” şi „jet” nu mi se par o contribuţie suficientă. Însă, ca fenomen viu ce se află, cu geniile, succesele, ratările, fiţele şi găselniţele sale, scrisul românesc pentru scenă este, trebuie s-o spunem, bine prins în rama festivalului timişorean, un spectacol zornăitor, fresh, colorat, care vi se oferă în 10-17 aprilie. Ediţia 2010 reuneşte în selecţia sa cele mai bine cunoscute nume în dramaturgia românească a acestui moment: Gianina Cărbunariu, Peca Ştefan, Theo Herghelegiu, Ştefan Caraman, Mihaela Michailov (însăşi selecţionera FDR) ş.a. Pentru cei care, totuşi, nu au toleranţă la drama nouă, cu tematici pubere şi limbaj trivial, FDR a inventat secţiunea clasică, cu un singur, dar de neratat, spectacol: „Identităţi (Şapte piese scurte)” de Dumitru Solomon, în direcţia de scenă a lui Victor Ioan Frunză, precum şi secţiunea Intersecţii, cu trei captivante spectacole de dans contemporan: Remember-ul lui Răzvan Mazilu, InTime al companiei Pal Frenak şi Depeche/Dance de Massimon Gerardi. Începe Plasticidul....
Foto: (c) fotosen.ro

Ros & Guil, morţi sau vii, căutaţi de UNITER. Triplă nominalizare/ ZN

2010-03-29T21:50:00.000+03:00

Din puzderia de păcăleli, şuşe cu ciucuri şi pretenţii de artă, advertising mincinos, afişe ţipătoare şi premiere ca mărgelele pe aţă, greu mai distingi adevăratul spectacol, acela ca o perla veritabila care se construieşte din infinitezimale, inefabile fire, in scoica tot mai strâmtă pe care, orgolioşi, o numim Timişoara culturală. Dacă însă aş decide să merg pe varianta 100% câştigătoare, „marfă” fără riscuri, prima alegere din calendarul următoarei săptămâni ar fi „Rosencrantz şi Guildenstern sunt morţi”, de Tom Stoppard, un spectacol de Victor Ioan Frunză. Este unicul spectacol timişorean nominalizat la Gala UNITER din acest an, iar ăsta ar fi, cel puţin teoretic, un argument în plus, dacă mai era nevoie, cu atât mai mult cu cât nominalizările vizează trei dintre cele mai importante secţiuni: Cea mai bună regie (Victor Ioan Frunză), Cea mai bună scenografie (Adriana Grand) şi Cel mai bun spectacol al anului. Spun teoretic, căci ar fi greu de estimat cât mai cântăresc în ochii spectatorilor şi chiar ai artiştilor înşişi premiile UNITER. Născută dintr-o nevoie evidentă a breslei teatreale, UNITER a reuşit să-şi impună gala anuală ca pe un soi de Oscar dâmboviţean al scenei. Uzura, criteriile amestecate ţinând în aceeaşi oală argumentul estetic şi păgubosul spirit de gaşcă, acuzele, scandalurile, monotonia spectacolului oferit de Ion Caramitru, previzibilitatea uneori rizibilă a alegerilor finale şi, mai ales, o greu de înţeles lipsă de solidaritate cu înşişi artiştii pe care UNITER îi reprezintă (şi premiază!) în situaţii de criză au adus această gală într-un proces de epuizare...nervoasă, de care onoarea şi kilul de mastică nu sunt străine. Şi spun „dacă mai are nevoie”, căci semnătura lui V.I.Frunză este, în sine, un certificat de valoare, de numele său legându-se, altminteri, mai toată gloria uniter-istă revărsată parcimonios asupra Timişoarei. Spectacolul se joacă la Teatrul Maghiar în 30 martie la ora 18, iar Gala UNITER, ajunsă la majorat, îşi „joacă” propriile-i cărţi în 19 aprilie, la Bucureşti.

Foto: (c) Adriana Grand

ZN/Ulise, povestaşul mării- triunghi

2010-03-16T23:06:00.000+02:00

Un Ulise povestaş şi călător. Odiseu al cărui rost pe lume stă în vorbe şi în apa mării. Un aventurier fermecător, viteaz, viclean şi în acelaşi timp ingenuu, căruia îi plac războaiele, plecările, muierile, sirenele şi misterele. Căruia moartea i se pare plicticoasă. Ulise, povestitor şi povestit la rându-i. De nevastă, o Penelopă care urzeşte urând războiul; nu doar războiul de ţesut. De Telemah plecat în căutarea unui tată sub a cărui absentă umbră palid crescuse. De femeile, zeiţele, prinţesele care l-au iubit sau l-au vrăjit, l-au vrut sau l-au avut. De Circe, Atena, Calypso şi Nausicaa. Ulise văzut în oglinzi, ochi, timp, în amintiri, istorii sau zvonuri, ca o un mozaic colorat, construit din infinitezimale fragmente, pe ţămul unei mări verzi, triunghiulare, populat cu zei, ciclopi, sirene, peţitori şi ..spectatori. Aceasta este întâlnirea pe care Teatrul Maghiar din Timişoara o dă celor dornici de epopee, teatru, muzică. În spectacolul regizat Balazs Zoltan, muzica are un rol cel puţin la fel de însemnat ca al eroului însuşi: scenariul său pune –n Odiseea lui Homer largi inserţii reflexive in Pace în Itaca de Marai Sandor şi splendida operă barocă Întoarcea lui Ulise, de Claudio Monteverdi. O muzică puternică şi captivantă, în cumpăna căreia muzica atonală, recreind postmodern sonorităţi arhaice, compusă de Tibor Cari şi interpretată live de actori, conturează o epopee a amintirii ridicată la rang de mit. Umorul îmblânzeşte povestea şi-o îndulceşte: Ulise peţitorii cu o suflare, e recunoscut de Euricleea după o tăvăleală ca-n vremurile bune, iar proba arcului e totuna cu ai desface picioarele Penelopei...Ulise se întoarce de pe mare la teatru. La cel maghiar, unde spectacolele se traduc la cască. Drept e că ascultatul e aici o altă Odisee...

Foto (c) Nagy Jozsef

ZN/Cinefil, dar mă tratez!

2010-03-15T18:03:00.000+02:00

Prima mea amintire cinematografică se leagă de un film franţuzesc: Sunt timid, dar ma tratez. L-am văzut la Cinema Timiş, prin 1979, pe vremea când scaunele îmbrăcate în pluş vişiniu scârţâiau în ritmul odelor înălţate lui Nicolae Ceauşescu şi realizărilor studenţilor la practica agricolă, prezentate la “jurnal”, înainte de fiecare film. Pe atunci, copil crescut la sat fiind, cinefilia mea (nici astăzi prea clar conturată) era primejdios hrănită de proiecţiile pe care ni le oferea nenea Tilan la Căminul Cultural: una vineri seara şi două sâmbăta. Toate, invariabil, cu Raj Kapoor. De atâta vizionat Vagabondul şi Articolul 420, ajunseserăm toate fetiţele să purtăm paiete lipite pe mijlocul frunţii si toţi băieţii să viseze elefanţi. După atâta infuzie de melodrama indiană, întâlnirea cu Pierre Richard şi comedia lui a fost, biensur, de neuitat. N-o să pot uita în toată viaţa mea râsul rotund, molipsitor al maică-mii la încurcăturile blondului zburlit şi îndrăgostit, sau hohotele solidare, cu un sănătos sentiment al libertăţii, ale sălii arhipline. Într-un sens foarte concret, sentimentul libertăţii se leagă în mintea mea şi, poate, a altora, de film, iar cel francez, cu istoriile lui despre relaţii complicate, cu atmosfera intimistă şi umorul inteligent, rămâne preferatul meu. Prin extensie, filmul francofon e o tentaţie cu atât mai mare cu cât aduce o doză de exotism, parfum mediteranean, dulceaţă belgiană sau mirodenii africane, arabe, georgiene…Trei zile de irezistibil răsfăţ pentru cinefili plus 1001 reţete ale unui bucătar îndrăgostit fac “reţetarul” Festivalului Filmului Francofon la Timişoara, un eveniment găzduit de Casa Adam Müller Gutenbrunn în zilele de 14, 15 şi 16 martie 2010. Un festival “de mers neapărat”, nu fiindcă intrarea e liberă, ci fiindcă fără felia lui de cinema, lumea de celuloid n-ar mai fi un “wonderland” nici de-ar avea o mie de Johnny Depp. Pentru mine e un “randevu” cu mirajul cinema-ului francofon şi amintirea lui Pierre, de care mă leagă un “coup de foudre” nicicând vindecat. Sunt, cum s-ar spune, cinefil timid, dar mă tratez.

ZN/ Dudu Mare plecare

2010-03-14T23:59:00.000+02:00

Nu m-aş încumeta să spun, aşa cum prea mulţi o vor face în zilele astea, că Dudu mi-a fost prieten. Asta, deşi eu aş putea să-mi certific „prietenia” cu el ...pe facebook . Sau pentru că el îmi făcea cinstea să mă numească astfel în împrejurări cât se poate de nevirtuale. Ori pentru că am început împreună multe -nenumărate!- Revelioane: el pe scenă, jucând ghiduş şi inepuizabil Frosch cu şilboviţa în „Liliacul”, eu în sală, printre alţi 800 de oameni, întrebându-mă de ce nici anul ăla nu scrisesem despre el mai mult, mai des, mai adevărat. Pentru că Dudu era pentru mine, înainte de toate, domnul Marius Iuliu Mare Mereu pe Scenă. I-am scris numele de sute de ori, căci aproape nu era de gândit o distribuţie fără el pe scena Operei din Timişoara. De asta, cred, s-au adunat prea mult cafele nebăute la taclale –mbietoare, atâtea prăjituri promise, toate interviurile plănuite, multe bancuri puse la păstrare...căci Dudu reuşea să pară una cu Opera şi deci etern. Timpul în preajma lui se arăta cu totul domesticit şi blând, izbutea să-i facă pe oameni să se simtă deştepţi şi spirituali, pe colegi să se simtă în siguranţă, pe prieteni să se ştie norocoşi şi pe doamna Timişoară melomană să se simtă tânără şi curtată. Pe mine mă făcea să mă hlizesc, de lucruri mici şi bizare pe care doar el le vedea, oricât aş fi fost de necăjită. Ar fi lesne şi la-ndemînă de scris despre vocea lui puternică şi senină, despre incredibila vocaţie a prieteniei, despre cât de bun şi blând era sau despre umorul lui demenţial. Dar acum, când Dudu a murit la 52 de ani, dintr-un soi de implozie a eului, toate astea ar suna cumva anapoda, ca o flaşnetă în corul din Nabucco. De asta, cred, pe scena Operei artiştii au tăcut, duminică Voievodul ţiganilor a abdicat în faţa tristeţii. "Sfântul Petru când o să mă vadă că am pretenţia să pătrund în Rai o să se înfurie ....../Daaaar dacă am puţin noroc, numai cu puşin noroc, mă trimite pe pământ la loc!" ….spune Alfred Doolittle (“My Fair Lady”), un personaj dintre multele care ni l-au dezvăluit pe Dudu drept un artist Mare cum îi era numele.. Şi un prieten de cheia fa, vorba sa!

Foto: © fotosen.ro

Acea fotografie care-ţi dă nu fluturi, ci colibri în stomac/ ZN

2010-03-01T22:50:00.000+02:00

Pe amicul meu Ovidiu Vuia, sculptorul, l-am văzut mereu ca pe un soi de unicorn în „citadela artiştilor” (oh, mult prea strâmtă pentru el!) din Timişoara. În stare să fascineze, să lezeze, să înduioşeze să şocheze „la mustaţă”, ca artist, ca prieten sau ca rege neîncoronat al boemei, cu efortul pe care alţii îl fac ca să respire. Nicicând însă unicitatea lui nu mi-a apărut în toată splendoarea ei şi a magnificei mustăţi precum în imaginile care-l au protagonist în expoziţia de fotografie deschisă în aceste zile la Galeria Calina. Drept e că Stelian Acea, artistul expozant, e pasăre rară prin galeriile urbe şi, când se-arată, te-aştepţi să rupă gura târgului. N-are nevoie de asta, la drept vorbind, căci Stelian Acea este unul dintre prea puţinii artişti fotografi timişoreni cu premii şi cotaţie internaţională, de ani buni. Vâlva pe care expoziţia sa din singurul spaţiu timişorean dedicat exlcusiv artei contemporane a stârnit-o e pe deplin meritată. Fără se pedaleze pe temele la modă, gen consumism, anorexie, globalizare, marginali, relaţii maladive etc, Acea îşi fascinează privitorii cu o perspectivă esenţială asupra umanităţii, în care detaliile infinitezimale ale lucrului asupra imaginii sunt copleşitoare. Efectul este amplificat de o panotare inspirată şi inteligentă: nicicând un cal nu putea evoca omenescul mai emoţionant decât învecinat cu chipul ascuns al omului; nici mai ameţitor zborul unor papagali peruşi pe tavan, încoronaţi (pe) drept colibri. Strigăt, feminitate, zbor, uscător de păr, nud, apă, lumină sunt, la Acea, imagini cu care construieşte o lume limpede, dramatică, cu o poetică puternică şi tulburătoare.

Voci proaspete, marfă din Coreea!

2010-02-19T00:25:00.000+02:00

Mult înaintea crizei globale, România îşi avea crizele ei, multe. Multe, dar nu mărunte, iar una dintre cele mai acute era, oricât de ciudat ar suna, criza de voci. Penuria de soprane, mezzo, tenori, baritoni, başi face din alcătuirea unei distribuţii cu forţe locale/naţionale pentru un spectacol aflat în repertoriul curent al unei Operei, precum, spre pildă, Aida, Nabucco sau Turandot, o adevărată artă a jongleriei. De Norma, La Rondine, Ottelo sau Parisina d’Este cam greu ar putea fi vorba. Şcolile de muzică îşi au „meritele” lor deosebite în cultivarea acestei crize a vocilor. Desigur, cei mai răsăriţi dintre absolvenţi îşi iau, la prima ocazie, zborul, ca păsările cântătoare, acolo unde, eventual, îi aşteaptă cariere internaţionale, celebritate, contracte luxuriante. Sau măcar un trai decent. Alternativa din cuibul muzical natal e, din păcate, un salariu mizer pe care îl cheltui, eventual, pe chiria unei garsoniere prăpădite, şi cântatul în faţa unui public tot mai îmbătrânit şi blazat. Dintre vocile foarte bune rămase, cine ştie de ce, în ţară, numeri pe degetele interpreţii pentru un rol sau altul. Dacă vrei voci...ţi le creşti. Aşa se face că în perioada 16-21 februarie, tenorul Corneliu Murgu, directorul Operei timişorene, susţine cursuri de interpretare vocală cu 10 tineri solişti coreeni. Rezultatele acestui master-class vor fi prezentate publicului timişorean în 22 februarie, la Gala Masteranzilor, în cadrul primei ediţii a Zilelor Culturii Coreene, eveniment ....exotic şi neaşteptat, realizat cu sprijinul ambasadei din Bucureşti al acestei ţări care sărbătoreşte astfel 20 de ani de relaţii diplomatice cu România.

foto (c) fotosen.ro

No money, but music!

2010-02-10T00:37:00.000+02:00

“M-am săturat de cultură în orice condiţii!”, îmi spune ritos o fină şi autentică melomană, în fapt unul dintre cei doar patru avocaţi timişoreni nelipsiţi de la toate concertele Filarmonicii Banatul. Are, pe deplin, dreptate. De dârdâială, de derizoriu, de florile de plastic pe marginea scenei şi radiatoarele atârnate pe pereţi, de treptele cioplite artizanal, de cimentul jegos şi linoleumul jerpelit m-am săturat şi eu. De săptămâni în şir, la concertele simfonice îţi îngheaţă piculina, vorba unui talentat şi simpatic filarmonist. Din mormanul de şube, şaluri, blănuri, pufoaice, mănuşi, căciuli, Brahms răzbate mai greu la coarda sensibilă. Muzicienii repetă într-un ger crâncen şi într-un cadru horror, cu degete îngheţate pe arcuşuri, suflând aburi prin muştiuc, cu mâinile în mănuşi cu „degete tăiate”. Dar la concert vin eleganţi, la patru ace şi vreo 10 grade. Publicul însă e-nfofolit în ce are mai gros, nu mai frumos. Strănuturile, foşnetul batistelor, scârţăitul scaunelor acompaniază orchestra care acompaniază solista pe care, în rochia lungă, subtire, o acompaniază o viitoare răceală. Un întreg concert al motivelor este cântat, drept argument, de când Filarmonica s-a întors la Capitol: că sunt probleme juridice; că serviciul de patrimoniu nu a refăcut dosarul şi nici acum sala nu e a Primăriei, aşa că nu se poate investi în ea; şi desigur, că no money, no music! Până şi directorului Filarmonicii îi sar capacele de câte ori mai sar siguranţele de la reşouri, de câte ori i se mai taie bugetul sau se mai face, prin ziare, o promisiune edilic-electorală. Cu toate astea, a fost coadă la Fila’ pentru Gabriel Croitoru. Şi la fel va fi şi sâmbătă, 13 februarie, pentru sublima violoncelistă Alexanda Guţu. Căci Vivaldi sparge gheaţa şi cu un violoncel (ca al ei!) se face, indubitabil, primăvara simfonică.

foto (c) fotosen.ro

Tichie de mărgăritar sau capitala culturală a lu’ peşte!

2010-01-25T21:14:00.000+02:00

Tichie de mărgăritar sau capitala culturală a lu’ peşte!

„Timişoara va candida la titlul de Capitală Culturală Europeană pentru anul 2021!”, a anunţat primarul Ciuhandu, luni, cu prilejul inaugurării Sălii 2 TNTm. Printre şampanii, pupături şi panglici, declaraţia, deşi publică şi zornăitoare, a stârnit mai multe comentarii despre edil, decât despre perspectivă. Are Timişoara ce oferi ca să fie primită şi privită ca o capitală a artelor? Ca să poată juca acelaşi rol în 2007, Sibiul a construit, investit, reparat şi renovat, până când a ajuns să arate...ca din alt film, ca dintr-o altă ţară. Mai apoi, banii pentru proiecte culturale, teatrale, muzicale, în festivaluri şi în imagine au curs, aparent, ca dintr-un miraculos corn al abundenţei. E drept că, deja, încep să se vadă şi acolo urmele unor lucrări de mântuială, restaurări care se dezvelesc acum ca nişte triste butaforii, dar capitalul de imagine, exploatat mai ales de politicieni, a fost incomensurabil. Dacă mâine are trebui să fie capitala culturală a Europei, ce ar avea Timişoara de arătat? Cele câteva spectacole de teatru cu adevărat bune, nu mai multe decât degetele unei mâini, se sufocă sub valul de subproducţii, banaliăţi şi chiar şuşe. În sala Filarmonicii, frig de-ţi îngheaţă sufletul de meloman. Criza e răspunsul bun la toate pentru subfinanţarea culturii, avem chiar şi o penurie de soprane, tenori şi baritoni. Asta, ca să nu mai spunem că oraşul arată ca bombardat, că drumurile sunt sparte, intrările –n urbe sunt jalnice, vechi clădiri monument sunt lăsate să se prăbuşească şi-n locul lor răsar hidoase măgăoaie, iar populaţia pare să se fi adaptat la această perpetuă stare de asediu. Vor dispărea toate acestea în 11 ani? Se vor schimba toate în prea bine până în 2021? Trăim în România şi...vorba goală ne ocupă tot timpul.

Foto (c) fotosen.ro

Şuşe, izmeneli şi cristale Swarowski

2010-01-11T17:07:00.000+02:00

Cam prin vremea când traversam proba profesional-masochista numită „Cafeaua domnului ministru”, care domină imperturbabil topul meu de hidoşenii (non)teatrale vizionate, am început să mă întreb ce efecte pot avea aceste şuşanele asupra naţiei mele. Nu ce anume îi atrage ori îi distrează pe cei care dau sume pipărate pe bilet la asemenea spanace, ci unde se va deversa tot zaţul ăsta dezgustător. Maia Morgenstern răsturnată pe un birou, lăsând la vedere budigăii roz, pipăieli, glumiţe deocheate, dat din craci, replici grosiere şi toata hăhăiala care însoţea piesuţa bulevardieră a lui Horia Gârbea nu puteau să se şteargă chiar fără urme din mentalul colectiv adunat la teatru ca la piaţă. N-a trecut mult şi izmenele au început să aibă cristale Swarowski. Nu la teatru, nu de recuzită. Ci la televizor, într-o realitate care sfidează slut orice intenţie comică. Tocmai chiloţii cu cristale ai bebeluşului „Iri plus Moni” m-au făcut să prezic că s-a terminat „succesul de casă” al manelelor de pe scenă. În ţara mea, viaţa bate la fundul gol şuşaneaua. Apariţia unui personaj precum Honorius pe scena „politică” mi se pare cea mai sinistră şuşă a stagiunii. Mai eba decât udrea, mai ridzi-bizi decât Iancu. Aştept să-i văd izmenele la teve. Şi dacă nu ne place, ne-o dă ta-su Prigoană şi pe Bahhmuţeanca. Până atunci, o fi naivitate, o fi sofism, eu tot cred că teatrul prost dăunează grav sănătăţii sociale.

(c) fotosen.ro

Avatar 3D? Prigoană douăzecizece!

2010-01-03T23:28:00.000+02:00

Dacă nu sunt mahmură, nu mă doare capul, nu-mi stropşesc fierea după <>, e ceva –n neregulă cu mine? Dacă respiraţia mea nu miroase a sarmale şi rachiu, nu sunt un bun român?
Oi fi snoabă dacă greaţa mi-a venit de la duetul Carmen Şerban – Nelu Ploieşteanu pe postul public, nu de la chiolhăneli cu ficaţi rulaţi şi fructe de mare luate de la catering? Să mă simt anapoda spre vinovată că mi-a plăcut să văd, în prima zi a anului, mall-ul închis, pustiu, aproape spectral, dar m-a supărat să găsesc, în aceeaşi zi, zăvorâte toate teatrele, sălile de concert şi muzeele, aşa încât singura distracţie în urbe a rămas plimbatul ca oile prin ţarcul din Piaţa Victoriei, la rumegat cartofi fripţi în ţepuşă şi beut de vin oţetit fiert? E oarecum freaky că n-am fost niciodată la multiplex şi mă întristează anunţul pe care scrie că au închis din decembrie până-n martie cinema Studio? Că în loc să văd Avatar am revăzut Luminile oraşului? Dacă nu cred că Băse va fi un preşedinte bun şi nici că Geoană ar fi fost mai bun, sunt o nepatrioată? Una care nu speră că-n 2010 va trece criza, care nu vrea să ia în calcul cei 26 de bani în plus la benzină, căreia i se fâlfâie ce şi pe cine mai vinde Iancu la Poli şi Patriciu la pnl. Şi, mai ales, dacă nu mi-am făcut bilanţ, dacă nu cred că noaptea de Revelion are vreo putere magică şi nu am făcut o listă de dorinţe pe care s-o bifez acum...e ceva greşit în toate astea? Eu cred că nu, pentru că ştiu sigur, adică sută-la-sută ştiu, că va fi bine! Căci în 2010 a început marea pri-goană: Honorius, băiatul acela cu un lamborghini, 29 de firme şi un bagaj lexical de cca 60 de cuvinte, va fi parlamentar. Iar dacă, doamne fereşte, ceva nu merge bine, ne-a promis domnul Prigoană, nouă, naţiunii, că o va pune pe listă şi pe nevastă-sa. Aşa că de ce mi-aş mai face eu o listă cu dorinţe? Ce –ţi poţi dori mai mult?

foto (c) www.fotosen.ro

Blues-ul merdenelei

2009-11-27T22:11:00.000+02:00

Una dintre multele tâmpenii care se spun în şi carevasăzică despre urbe, pe lângă aiureala cu oraşul trandafirilor/parcurilor, pe lângă gogoriţa nesimţită cu „oraşul de cinci stele”, este aia cu Timişoara-mare-iubitoare-de-jazz. Am tot auzit-o, ba chiar am şi rostit-o în câteva rânduri, în parte sedusă de incredibilele întâmplări care au adus în oraş nume precum Trilok Gurtu, Oregon, Molvaer, Eberhard Weber sau Avishai Cohen, parte fiindcă sloganul repetat se înghite, până la urmă, nemestecat. Acum tind însă să cred că există, cel mult, timişoreni iubitori de jazz. Nu foarte mulţi şi, până la urmă, aceiaşi. Cei care, de exemplu, vin de 19 ani la Gala Blues-Jazz, se cunosc şi se recunosc între ei ca la întâlnirea promoţiei X de liceu, se salută ca-n familie cu artiştii şi, în mare parte, intră în sală fără să plătească bilet, în baza relaţiilor amicale pe care le au cu muzicienii sau cu nevestele, copiii, vecinii sau aproximativii cunoscuţi ai acestora. La drept vorbind, Gala BJ a trăit şi s-a hrănit toţi anii ăştia din încăpăţânarea intratabilă a lui Kamo, care s-a opintit să facă din sărăcie bici care să mai şi sune a jazz&blues, să-l împingă înainte cu buget pe sponci obţinut din căciuleală la autorităţi opace şi la prietenii (aceiaşi mereu) cu ceva căpătuială şi să ignore cârteala concitadinilor cu mari veleităţi de „critici” (mai nou cu platformă free pe forumurile de ştiri) ba că artiştii ăştia nu-s de nasul lor cel fin, ba că blues-ul porcului miroase a fezandat, ba că „a fost sau n-a fost” blues. Incontestabil însă este că 19 ediţii ale unui festival de jazz înseamnă o longevitate tangentă cu paranormalul într-un oraş ca Timişoara, că obstinaţia lui Kamo are mult de-a face cu faptul că publicul local ştie, de ceva timp, să aplaude solo-urile, că –n sală vezi şi copii cărora le curge mississipi prin vene când le cântă sublimul Sir Blues Răcilă, că experimentele lui Grencso îşi au publicul lor fanatic şi cultivat. La fel de evident este însă că gala BJ este cam tot ce poate şi ştie oraşul ăsta, că înfocata „iubire de jazz” a Timişoarei e o mare abureală, câtă vreme când e să dea bani pe bilet la EST, Molvaer sau Bălănescu multora li se pare prea scump şi mai bine ascultăm ceva de pe FM la berărie, câtă vreme din miserupismul celor care chivernisesc bugetul comunitar şi pentru că nu s-a găsit nici măcar un singur sponsor de criză, s-a ales praful de Festivalul Timişoara Jazz şi de şansa noastră de a-i auzi luna asta pe Martin Taylor, Norma Winston şi alţi mari de tot muzicieni. Orice producător de eveniment cultural în România ştie că de la buget vin de 5 ori mai puţini bani decât ai bătut palma cu statul şi cu 10 luni după ce festivalul s-a terminat, onorariile şi facturile s-au achitat...în mod miraculos. În România pentru fiecare festival de teatru care moare se nasc alte cinci: de sarmale, de jumări, ceapă, mămăligă, bere sau cârnaţi. „Ştii ce lipseşte de la gala asta?”, m-a întrebat, cu familiaritatea conesseurului un ins, între două reprize bluesjazziste. Şi tot el a răspuns: „tonetele alea de patiserie care erau la liceul de muzică, alea cu merdenele!”. Nici măcar n-am râs. Mi-am dat seama că în preaiubitoarea şi megamelomana Timişoară se mai poate face doar „jazz de necaz”, cum deja câţiva tineri şi foarte deştepţi muzicieni şi-au botezat bluetopia...

foto (c) www.fotosen.ro

Cui îi arde de glumit?

2009-11-20T01:13:00.001+02:00

Ar fi lesne să scriu mamă, cât face un regizor bun la teatrul omului, cum scoate el din actor untul ăla gustos de-ţi lingi degetele de la mâinile cu care aplauzi până nu mai poţi şi cum acelaşi actor/aceeaşi trupă e de neprivit cu altul. Să bag o butadă, răsuflată ca spectacolul pe care l-am văzut (nu l-aş mai vedea!) astă-seară, de exemplu aceea care zice că de pui un pahar de vin într-un butoi de (scuzaţi) rahat obţii un butoi de rahat şi dacă pui o lingură de scârnăvie într-un butoi de vin obţii tot un butoi de rahat ...şi pe urmă să vă las să ghiciţi despre ce regizor, ce actor, ce trupă şi ce spectacol e vorba.

Dar, vorba domnului de Musset, Cu dragostea nu-i de glumit şi cum pe Cezar Antal îl iubesc ca actor, trebuie să spun că mi-a zdrobit inima văzându-l în spectacolul cu pomenita piesă cum flutura haina unui ridicol provincial, zdreanţă sub care împăratul era gol-goluţ. Cum pana ei de actorie se poate ca într-o seară să fii atât de bun încât să hrăneşti şi să adapi păsări împăiate şi ele să învie de dragul tău, să fii un Herr Paul monumental, să fii un actor minunat şi de o muzicalitate infinită, iar în seara următoare să joci grosier şi strident o beţie provincială. Spectacolul e de la un capăt la altul veşted şi vetust, ca o haină veche fără şansa de a deveni vintage, iar excelenta trupă a Teatrului din Piatra Neamţ nu mai iese aici din ţoala strâmtă a unei provincialităţi lălâi. Un decor (semnat Ioan Murariu) ca la cerul militar, cu canapele, trei uşi jos- trei uşi sus, trei preşuri, un măgar şi-un crucifix, personaje care nu stabilesc relaţii, dar se consumă în simetrii obositoare, multă agitaţie, multe zberiete, umor cu pipeta, toate alcătuind un fel de comedie searbădă pentru care bulevardul e prea larg şi generos. Nu mai am răbdare să văd teatru făcut aşa cum se făcea acum 35 - 40 de ani şi, vorba unui puşti aşezat în faţa mea, „tati, plictiseala doare!”. Pe mine m-a durut ca la un spectacol de Szasz Eniko pe text de Csiky Gergely. Şi cu asta nu e de glumit. Ar fi mult prea facil să scot din condei o (falsă) concluzie: Herr Paul, piesă de Tankred Dorst, e spectacol de Radu Afrim şi tot al lui a fost cel cu Povestiri despre nebunia (noastră) cea de toate zilele, de Petr Zelenka, ştie el ce să-i facă lui Cezar Antal să fie năucitor de bun, e chestie de regizor, deci. O fi, dar Alexandru Dabija, care a făcut spanacul ăsta din piesa lui Alfred de Musset, a făcut şi Oo, după Ion Creangă, iar acolo Cezar Antal era frumos rău şi plin de zvâc. Ca să nu mai spun că veşnica dulcică Isabela Neamţu era de neprivit în spectacolul lui Herr Afrim, iar în grija şui Dabija a făcut un rol plat, dar în esenţă corect.

....Acestea fiind spuse, scrise şi, probabil, în curând proscrise, rămân cu o (aceeaşi) sumedenie de întrebări: despre ce se subvenţionează în teatrele bugetare şi cum se cuantifică reuşita sau eşecul, despre ce (şi, mai ales, de ce ) se invită într-un festival, despre regizori cu valiza în provincie, despre aplauzele de la final care vin oricum a fost spectacolul (deşi, să fiu dreaptă, am văzut o tanti cu freza şi, probabil, vârsta Tamarei Buciuceanu, care tare s-a mai distrat la făcătura lui Dabija, pe urmă am observat alte 3-4 congenere amuzate ca la programul de Revelion).
Dar cel mai tare mă întreb dacă ei, actorii, îşi dau seama când joacă şuşă şi când teatru, când e carton şi când e artă...Ei zic că da, mi-au zis mie, dar...vedeţi dumneavoastră, cu adevărul nu –i de glumit.

foto: (c) fotosen.ro

Timişoara by theater sau O istorie a trădării

2009-11-17T18:46:00.000+02:00

Rosencrantz şi Guildenstern sunt morţi. Umbra lui Hamlet ne bântuie încă

Cap sau pajură? Să fie oare fatalitatea cea care face să cadă moneda de fiecare dată pe aceeaşi parte? Să fie trădarea semnul fatalităţii? Căci ce ar fi istoria umanităţii fără lungul şir de trădări care a marcat-o? Să fie ea, trădarea, izvorul –mit din care actul teatral - “oglindă a realităţii” îşi extrage duplicitatea ? Cap-pajură, alegere sau destin implacabil, spectrul memoriei, vină şi justiţie imanentă…

În urmă cu exact şase ani (dacă memoria nu-şi exercită chiar acum viciul trădării), directorul de scenă Victor Ioan Frunză monta la Teatrul Maghiar din Timişoara spectacolul cu piesa Hamlet, de William Shakespeare. Un spectacol monumental despre puterea covârşitoarea a amintirii şi a teatrului însuşi, o montare care revoluţiona percepţia asupra spaţiului teatral, aducând în arealul de joc tone de pământ, o linie ferată şi o drezină – vehicul metaforă de trecere din planul nebuniei (de)jucate în cel al judecăţii hamletiene, un spectacol magistral şi profund emoţionant care avea să marcheze, tragic şi dureros, sfârşitul violent al unei epoci pe scena Csiky Gergely. Căci Hamlet-ul maghiar a murit prematur, în faşă încă, o pruncucidere teatrală ca o declaraţie de război care a deschis calea trădărilor, atrocităţii, violenţelor, injustiţiei şi, în cele din urmă, gustul amar pentru amintire şi înrămarea trecutului.

Capodopera lui Sir Tom Stoppard, “Rosencrantz şi Guildenstern sunt morţi”, distinsă cu premiul Tony şi ecranizată într-un celebru film avându-i în distribuţie pe Gary Oldman, Tim Roth şi Richard Dreyfuss, i-a venit ca o mănuşă regizorului Victor Ioan Frunză pentru un memorabil discurs teatral reflexiv, nu vindicativ, nu justiţiar, ci unul profund moral, necruţător, impecabil estetic. Lansat ca prim eveniment al actualei stagiuni maghiare la Timişoara, spectacolul îşi împarte, cu sau fără voie, publicul în două tabere, nu adverse, ci plasate în arealuri adiacente de lectură: cei care au fost martorii acelui Hamlet istoric şi cei care doar îi zăresc spectrul într-un spectacol nou. Şi pentru unii, şi pentru ceilalţi un spectacol captivant despre vinovăţie şi despre arta chinuitoare de a eluda mustrările conştiinţei maculate. Rosencrantz şi Guildenstern, amicii de studenţie ai lui Hamlet reiau la infinit traiectoria trădării care duce la propriile lor morţi, un purgatoriu chinuitor în care procesul propriilor alegeri, laşităţile şi subterfugiile sunt, sub combustia puternică a amintirii, roţile dinţate care sfâşie învelişul prea subţire al “scuzei” implacabilei sorţi. Stopppard urmăreşte cu o minuţiozitate împănată de umor şi cruzime ce se întâmplă cu personajele sale în culisele dramei hamletiene, pe drumul lor spre Elsinor, şederea lor la palat şi călătoria pe mare spre fatala Engliteră, dubiile lor, spaima şi falsele scrupule, jocul de-a cap-şi-pajură a căui miză e chiar viaţa lor. Martor şi interferent al celor două planuri dramatice – cel al lui Hamlet şi cel al “amicilor” săi damnaţi- este Actorul, este trupa de actori, Teatrul însuşi, adică “locul unde se adună fragmentele Misterului Realităţii”, citându-l chiar pe V.I.Frunză. Actorul, a cărui moarte este teatrală şi anulată de însăşi eternitatea artei sale, intră în jocul de-a cap-şi-pajură nu pentru a –l câştiga, ci pentru a-I învăţa pe eroi două (cel puţin) lucruri esenţiale: că nu merită să mori decât spectaculos şi că nicio crimă nu va rămâne datoare ucigaşului.

Nici că s-ar fi putut scrie o piesă mai potrivită pentru V.I.Frunză, la fel cum nu s-ar fi putut găsi un loc mai potrivit de a o pune în scenă: o inefabilă consonanţă leagă textul şi contextul acestei montări. Scenografa Adriana Grand regăseşte prin magaziile teatrului aproape întreg decorul şi costumele spectacolului de acum şase ani, cu Hamlet. Dintr-o dată, pentru spectatorul acelui Hamlet, în lectura spectacolului Rosencrantz şi Guldenstern se aglutinează emoţii vechi şi noi, înţelesuri, nostalgii, amintiri. Reapar în scenă “fotoliul confesiunilor “ - cel cu trei locuri, spadele şi cupele otravite, veşmintele şi podoabele reginei din vechiul spectacol. Dar nimic nu mai are strălucirea şi luxul de odinioară, toate fragmentele recuperate ale acelui Hamlet sunt cu intenţie expuse de creatori în decrepitudine, o ponoseală care vorbeşte despre trecerea timpului şi perisabilitatea artei teatrale. Scene din Hamlet se derulează fragmentar în fundalul spectacolului, halucinante halouri din alt timp, bântuite de spectrul unei iluzorii eternităţi. În prim plan, Rosencrantz şi Guildenstern despică în 14 firul malversaţiunilor lor, încercând, neputincioşi, să găsească şi să dezlege nodul, momentul, greşeala care duce din nou şi din nou, invariabil, la moarte. Dumul peste mare este, precum trecerea peste miticul Styx: călătoria se “petrece” într-un refrigerator de morgă, splendidă “invenţie americănească” a Adrianei Grand, personajele ies cu tipologiile şi temerile lor din sertare, iar eroii piesei sunt însoţiţi de Actor, inevitabil Charon al morţii.

Pentru rolurile titulare, regizorul alege doi actori complementari: Katona Laszlo, o vedetă a scenei budapestane de astăzi, membru al celebrului atelier de teatru alternativ Kretakor, interpretează cu o nonşalanţă seducătoare un Rosencrantz şmecheraş, temător, care-şi înşeală remuşcările şi chiar moartea într-o prefăcută amnezie, şi Balazs Attila, interpretul lui Hamlet în invocatul spectacol de acum şase ani, jucându-l pe Guildenstern cu o evidentă dorinţă de relansare pe orbita teatrului şi rolurilor cu miză. Absolut remarcabil în partitura unui Hamlet interiorizat, damnat, emoţionant, este tânărul Farago Zeno, un foarte posibil prinţ al Elsinorului într-o montare viitoare. La fel, ochiul spectatorului se lipeşte cu fascinaţie de Pall Gecse Akos , ale cărui mobilitate şi expresivitate corporală sunt remarcabile. Notabile apariţii în scenă, cu joc justificat şi bine măsurat, sunt cele ale lui Bandi Andras, Szilagyi Agota şi Kiss Attila, precum şi cele ale personajului colectiv trupa de actori.
O contribuţie aparte la atmosfera spectacolului o are muzica originală compusă de Cari Tibor şi interpretată live Sorina Anghelescu, Radu Guţi şi Călin Radu.

Didascaliile lui Stoppard sunt clare în ce priveşte spaţiul de joc, iar creatorii spectacolului, Frunză-Grand, le respectă întocmai: piesa se joacă în interiorul unui teatru, spectatorii văd, ca în oglindă, sala de spectacol. Astfel, la fel ca-n Darul Gorgonei, un alt spectacol “ars poetica” al lui Victor Ioan Frunză, Rosencrantz şi Guildenstern sunt morţi devine nu doar un spectacol de teatru în teatru, ci şi (sau mai ales), teatru despre teatru, despre esenţa acestei arte, despre însuşirea ei de a spune adevăruri. Un spectacol -ghilotină, tulburător, coagulat, dens textual, impregnat de umbrele trecutului, despre trădare şi vină, despre damnarea trădătorilor în purgatoriul anonimatului şi, în aceeaşi măsură ca Hamlet - predecesorul, despre puterea amintirii.

“Am lucrat spectacolul nu din perspectiva "mortii lui Hamlet", ci din unghiul celui care înţelege cât de mult costă verticalitatea”, scrie regizorul Victor Ioan Frunză în “scrisoarea către un vechi prieten”.

nb: Spectacolul Rosencrantz şi Guildenstern sunt morţi poate fi (re)văzut pe scena Teatrului Maghiar din Timişoara marţi, 24 noiembrie, de la ora 19.

dovlecarie

2009-10-27T11:05:00.000+02:00

Bortosi, fecunzi, luminosi

Dovlecii

asteapta

sa-si nasca Semintele

in cezariana
cu un cutit de bucatarie

(c) fotosen.ro

downshifting vs profit

2009-10-25T00:18:00.000+03:00

in termeni de profit, eu si gladiolele nu suntem o idee buna. adica am pus 378 de bulbi si am scos. 9. (suma in litere: noua).

I-am pus, adica bulbii in pamant, asta-primavara, cu Sensei-ul de kendo. I-am scos azi, cu cazmaua de geniu a Colonelului.

Bun, sa fiu mai explicita: ideea e ca pui un bulb si scoti 2 -3. Adica in mod normal. Pui 300 si scoti 900.

Nu 9.

Da' buni si astia

eu te iubesc tot atat de putin...

2009-10-24T19:30:00.000+03:00

Caligula: un cabaret al Lunii, teatrului si mortii

2009-10-22T13:18:00.000+03:00

„Adevarul e simplu si pur. Adevarul e ca oamenii sunt nefericiti si mor.”

Pare deja o mantra a festivalului teatral de la Arad ca spectacolul de inceput sa fie o experienta bulversanta. Dupa aparitia artistic-epifanica a Nicolei Kehrberger in Studio su Medea, anul trecut, editia 2009 a Festivalului de Teatrul Clasic s-a deschis cu un alt spectacol eclatant: Caligula, dupa Albert Camus, montare a regizorului sloven Tomaz Pandur.

„Oamenii nu cred destul de tare in teatru. Daca ar face-o, ar sti ca fiecare om are dreptul sa joace in tragedii celeste si sa fie Dumnezeu”.

Caligula este, in viziunea regizorala a lui Pandur, tragedia omului fundamental singur in fata absurdului existentei, dar in aceeasi masura un spectacol Despre Teatru, despre menirea acestuia, un discurs al artistului despre sacralizarea metaforei si despre libertate. Tomaz Pandur face in textul lui Camus un decupaj al cuvintelor mari, al ideilor fundamentale, al simbolurilor majore, pentru un spectacol al ideilor profunde: afirmate, analizate, asumate, apoi exorcizate printr-o privire detasata, din afara spectacolului. Roma intreaga e un teatru, iar Caligula insusi este Dumnezeul crud si disperat al acestei lumi, un dumnezeu al neputintei destructive si autodevoratoare, care proclama dictatura Imposibilului: cand voi aduce cerul pe apa si Luna va fi a Mea, poate atunci oamenii vor fi fericiti si nu vor mai Muri. Spectacolul sau se construieste din elemente primare, cosmogonice: apa (pe intreaga suprafata a scenei), foc, umbre si un zid de piatra (element central al decorului, purist arhitectural, care redefineste ingenios spatiul scenic) ce desparte lumea lui Caligula de „cealalta” lume alcatuiesc aproape intreaga scenografie (conceptul scenografic poarta brandul Numen) a spectacolului.

„Si cel mai rau este gustul din gura. Nici sange, nici amar, nici moarte, ci ceva din toate astea”.

Caligula - personaj multiplu: avatarurile lui, barbati tineri, aproape adolescenti, intra in scena manjiti de sange pe gura si pe piept (Pandur utilizeaza elemente de „teatru anatomic” pentru a stoarce, literalmente, sange din cuvinte), cel mai adesea goi, in afara esarfei de pe solduri, de cizme si de cravasa, de bratul stang al puterii invesmantat in auriu, vin si il dezvaluie in toate ipostazele. Caligula dictatorul nebun, schizofrenic, paranoic, epileptic, vicios, Caligula incestuosul si perversul, indragostit de sora lui si de sclavul lui si de Luna, Caligula fanaticul iubirii, exhibitionistul, insomniacul, artistul, divinitate blazata care-si chinuie supusii ca pe cobai in custile inguste ale existentelor lor umane.

„Cat de disperat si singur poate fi omul care are totul, in afara de singurul lucru pe care si-l doreste?”

Dincolo de spectacolul cruzimii, viciului, raului ca forma a puterii absolute, Caligula lui Camus&Pandur este un actor al mortii, iar spectacolul sau - un cabaret tragic. Solutiile regizorale care construiesc acest cabaret, chiar daca nu intotdeauna si intrutotul originale (reducerea scenei la dimensiunile unei machete, folosite, spre pilda, de Silviu Purcarete in al sau Faust, jocul de sah al procesului etc.) , uneori voit recognoscibile, sunt uluitor de spectaculoase in simplitatea lor, clare, coerente, usor de decriptat. Scena dansului cu Luna insangerata (rapel evident la Dictatorul lui Chaplin) este naucitor de emotionanta. Fetisul Lunii, obsesia posesiei ei este forma pe care o ia disparea eroului
Muzica originala compusa de Silence este o impecabila insotire a constructiei dramatice, repetitiile au rol de sentinta, personajele care alcatuiesc Curtea imparatului au efect de metronom in mizanscena, valetul, cu manusi albe si tava cu pahare cu vin rosu, e martorul tacut al intregului cabaret macabru al istoriei. Caligula se dezice de oameni si lumea il reneaga. Si pentru ca marturiile scribului oficial al cezarului sunt incomplete si suspectibile de minciuna, Caligula, Imparatul adevarului, isi spune si recompune povestea. Precum Albert Camus il aduce pe Caligula in scena „tocmai in timpul in care alti dictatori se pregateau sa isi lase amprenta asupra istoriei”, Pandur il aduce in scena pe Adolf Hitler, in a carui reflexie imperatorul Gaius Caligula redevine baietandrul dezorientat, pierdut, captiv in cursa propriului joc narcisist „de-a moartea”, propria moarte.

Mirador, mi-i deja dor!

2009-10-20T19:45:00.000+03:00

Sunt cea mai mişto, cânta Susana, priveşte-mi glezna şi-ai să plângi, zice, sunt cea mai mişto. Şi chiar este năucitor de frumoasă cu trupul ei androgin, cu coastele lungi care se văd prin plasa verzuie cum ţin ca-ntr-un corset carnea şi sângele şi hormonii de femeie şi vintrele de bărbat războindu-se-ntre ele, Susana e travestit şi ăştia, când e să fie, sunt cele mai frumoase femei. Songul ei umple Piaţa Roosevelt de miros de iarbă, sex şi tristeţe, priveşte-mi glezna, zice şi adevărul e că ai de ce plânge, acolo i-a alunecat siliconul, n-aţi mai văzut aşa o gleznă şi n-aţi mai văzut aşa o piaţă, vă jur. Songul Susanei face să se coacă portocalele in portocalii din cimitirul săracilor ca un rai dement, face să încremenească pisicile de argilă, îi face pe trecători, pe spectatori, să ofteze, şi pe Aurora să zâmbească mândră de colocatara şi protejata ei.

Pisicile sunt cu sutele, acolo negre, dincolo gri, turcoaz, roz sau roşii, pisicile stau in banda, au gang-urile lor. Din când în când o pisică roz se pripăşeşte în altă haită, ăsta e lucrul care defineşte Piaţa Roosevelt, bizarii, marginalii care –s priviţi ca ciudaţi tocmai fiindcă nu stau printre ai lor, întotdeauna se găseşte cineva mai freaky ca tine, asta face Piaţa Roosevelt un loc bun de trăit. Si de murit. Întotdeauna se găseşte cineva să adune pisicile de pripas, vreo secretară bătrână care –şi încălzeşte tumorile cu perne pneumatice vii, până când cancerul o omoară.

Moartea e peste tot în Piaţa Roosevelt, stă ca dealerii atârnată –n copaci. În orice spectacol al lui Afrim, în toate poveştile lui, e un puşti frumos, imberb şi suplu, la bustul gol, e băiatul-bărbat care moare în cele din urmă, aici moare urât, tăiat bucăţi-bucăţele până când una dintre curve (aceea care fumează şi bea cu degetele de la picior) îl crede o lebădă neagră frântă, întotdeauna băiatul moare ucis de partea cea mai nasoală a realităţii, dar moare cu rost, să-i facă pe ceilalţi să se vadă pe ei înşişi.

Noroc că există Aurora, transexuala care are grijă de toţi şi de toate: de curvele de la bordelul Gloria, de secretara bătrână, moştenită şi canceroasă, de fata bingo care n-are prieteni, de flautista fado, de pozele morţilor din cimitir şi de travestiţii care sunt, ăsta-i adevărul, cele mai frumoase femei. Îmi plac aproape toate personajele care populează Piaţa Roosevelt şi au dificultăţi cu cifrele şi exactitatea, prea simpatice să le crezi, prea frumoase să le respingi. Aurora e preferata mea, îmi place de mor cum coboară, din casa ei ca un porumbar, pe o bară de strip-tease, îmi plac perucile ei şi hainele ţipătoare şi stilate, îmi place totul la ea, aşa lua-o acasă, îmi place că ştie că e patetică atunci când e patetică şi că poate să fie autoironică şi detaşată şi tot umorul ăla care se degajă în jurul ei e ca oxigenul pentru relaţia cu realitatea. În casa ei, lângă bibeloul cu balerina şi lângă icoana cu Fecioara stau trei pendule care măsoară timpul, căci Aurora e o divă şi divele de timp se tem.

Piaţa Roosevelt e deocheată: bagi un bănuţ în fantă şi de după cortine nu stii ce iese: poate sex cu miros de portocale, poate muzica ori moartea ori chiar puţină dragoste. Piaţa Roosevelt, o piesa de Dea Loher, este, după gustul meu, cel mai bun spectacol făcut de Radu Afrim (dintre cele pe care le-am văzut, desigur) şi unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le-am văzut vreodată, nu doar în teatru. Îmi place povestea, locul, decorul, îmi plac pisicile şi songurile, atmosfera şi personajele, micile accente şi detaliile infinitezimale, Mannha de Carnaval şi toată tristeţea dulce care se revarsă din ele. Citesc pe blogul regizorului că „sunt semne clare că el (spectacolul, n.n.) va muri soon” şi mă inundă amărăciunea. Oricum, câte zile şi nopţi o mai avea, sper să treacă toţi cei care mă locuiesc prin Piaţa Roosevelt: e ca unul dintre acele vise puternice din care te trezeşti cu sentimentul că nu e o scorneală a somnului, ci o realitate paralelă pe care o ştii foarte, foarte bine.

„Miradoare, Mirador, nu auzi? Mi-i dor!”