Despre notele sentimentale de plată neachitate

Borbely Emilia, actrița care a dat lovitura plimbându-și spectatorii cu microbuzul prin traficul infernal din centrul Timișoarei spre iluzoria Irlandă a lui mady.baby., este protagonista unei noi montări atipice. Un excelent spectacol al Teatrului Maghiar Csiky Gergely, despre notele de plată sentimentale neachitate. De această dată, ea joacă ”Niște fete (sau cinci-în-unu)”: nu pe scena teatrului, nici pe patru roți, ci într-o cameră de hotel. Sau chiar în dormitorul spectatorilor care-și doresc un spectacol la ei acasă, căci montarea regizoarei B.Fullop Erzsebet după textul lui Neil LaBute este concepută a se desfășura în orice spațiu privat, în orice cameră mobilată cu un pat. Sămbătă și duminică (14 și 15 februarie 2015), de la ora 19, cea mai nouă producție a Teatrului Maghiar Csiky Gergely se va juca într-o cameră a Hotelului Victoria din centrul Timișoarei. Știți, cu siguranță, momentul acela când simți nevoia să ai socoteli clare cu trecutul. Spre pildă, când vrei să te însori. Băiatul pus pe însurătoare în această poveste, scriitor cu o brumă de succes și oarecari puseuri spre introspecție, le invită într-o cameră de hotel pe cele cinci foste iubite de care s-a despărțit nu tocmai elegant. Cinci fete – nici una semănând cu cealaltă, o soție timidă și al cărei previzibil tipar pare tulburat doar de iluzia unui mare amor, o rockeriță rebelă, o universitară adulteră, sarcastică și răzbunătoare etc,- se succed ca tot atâtea rechizitorii dintr-un jurnal sentimental care lasă să se vadă și efemeritatea sentimentelor, și urma de neșters pe care ele o lasă în noi. Grozav

de frumos, de bine și nuanțat jucat de Emilia Borbely (care interpretează toate cele 5 roluri feminine) și tânărul actor Szilard Kinda, coerent montat, cu scene fluente, în crescendo dramatic, cu schimbări bruște de ritm și atmosferă, cu fantezie și mult umor, este o experiență teatrală pe cât de atipică, pe atât de reconfortantă și de seducătoare. Conduși în dormitor chiar de una dintre cele 5 fete- poetică apariție amintind de mady.baby- și scoși tot de ea la final, înainte de aplauze, spectatorii trăiesc direct, la distanță de o respirație, aproape atingând epidermic personajele, emoțiile acestora, răsturnările de situație, zig-zag-ul dramatic, Traducerea impecabilă, savuroasă chiar, în limba română este, la rându-i, un atu. În plus, e aproape un privilegiu să fii spectator, căci locurile pentru public sunt nu mai multe decât pot număra pe degete cei doi curajoși actori care-l joacă. Așa că dacă vreți niște fete la Dvs.în dormitor...aveți grijăce vă doriți, că s-ar putea să vină.

Mihai -Corneliu Donici despre Bac:

Şcoala românească este precum societatea românească. De mâine, propun instalarea de camere video şi microfoane în cabinetele tuturor primarilor, preşedinţilor de consilii judeţene, deputaţilor, senatorilor, secretarilor de stat, primi şi ultimi miniştri, preşedinţilor de partid şi de stat.

foto (c) fotosen.ro

Bac. Revizie sub duniţă.

Sâmbătă am făcut Revizia. Marea revizie, de acolo, aşadar, majuscula. Adică am scos din pătuţ dunile, plapumele, zecile de perne de puf ciupelit de pe guşa generaţiilor de gâşte contemporane cu copilăria mea, le-am bătut, scuturat, înfoiat, ţinut la soare, aruncat ce moliile au mâncat, cusut cu aţă roz găurelele şi, pe rând, pus la loc, cu gândul că-s prea multe, prea multe, trebui să dormim mai mult. Ori să dormim mai mulţi.


Aşa am găsit duniţa. Adică Duniţa. Din cauza ei am urât şcoala, am urât-o cu un an înainte, am urât-o cât pentru 20 de ani care au urmat. Tot cu duniţa m-a consolat mama, amăgindu-mă că o luăm cu noi la şcoală şi în pauze ea, cu autoritatea ei de Învăţătoare Supremă, o să-i dea afară pe copii din clasă ca să pot eu să stau pe duniţă şi duniţa pe picioarele ei şi să-mi legene capul până se-nvârte tavanul şi să-mi cânte aia cu nani nani puiu’ mamii vino mâţă de dă-i ţâţă şi tu curcă de o culcă....


Pe urmă am detestat-o cu o perseverenţă plină de urdori fiindcă începea prea de dimineaţă. Şi pentru că domnul învăţător Hegheşan m-a prins cu Lorelei pe sub bancă în vreme ce repetam mecanic ana are mere a-na a-re me-re anaaremere şi mi-a confiscat Lorelei şi m-a pedepsit să citesc Fraţii Jderi. Şi pentru că scriam urât, iar caligrafia mi se părea cea mai cretină pierdere de timp, pentru că la sport mă durea capul când alergam şi niciodată n-am reuşit să înţeleg cum poate cineva sări peste o capră mai înaltă decât el şi ce capră ar putea fi aia, cântam fals, iar în cor era Pişta şi lângă el grasa de Mari Harle şi pentru că fără bolduri cu cap colorat nu mă descurcam să găsesc Platforma Gornoviţa şi Pasul Tihuţa pe hartă.

Am urât cu spume zilele de 8 martie şi compunerile cummiampetrecutvacanţa date ca sa mai aibă ei, dascălii, o oră vacanţă, micile nedreptăţi şi veceurile cu pulisme agramate, dimineţile de luni şi tezele la istorie, numărul matricol, fondul şcolii şi banchetele.

Dar erau atâtea reguli de încălcat, atâtea cărţi de citit pe ascuns, atâtea plăceri interzise, Şatra pentru că era scena cu naşterea şi Drumul ascuns al adoratei HPB, ca să nu mai zic de Groapa domnului Barbu sau de riga Crypto a celuilalt Barbu. Pe Gheba şi pe Arimescu i-am iubit ca pe Lucian din Samosata, fiindcă nu erau în manual, iar olimpiadele le-am servit ca pe răul necesar ca să poţi purta creastă punk şi bocanci şi mătănii, era un schimb cinstit, zic eu.

Doar că în pofida a tot ce am urât în şcoală, la revizie îi găsesc pe Papa al meu şi pe papa Gufi, pe domnul Mioc, domnul Bărbuia, doamna Pegulescu, domnul Petroiu şi doamna Andreica , pe toţi cei care au stat de „duniţă” ca să pot eu citi cât îmi vine. Şi nu ştiu câtă maturitate conţine bacalaureatul, cel de atunci şi cel de acum, a mea, maturizarea, a fost că nicicând de atunci n-am mai apucat să citesc ca-n vremea duniţei.


Foto (c) fotosen.ro

Switch. Spectacol cu cromozomi. By Frenák

Un spectacol pe care te aştepţi să-l vezi la Paris sau la Londra. Nu aici, unde afişele cu şuşe căptuşesc kilometri de garduri. Şi totuşi, Teatrul Naţional Timişoara a declanşat comutatorul unor evenimente de senzaţie, care îl plasează, incitant şi periculos, în avangarda fenomenului scenic din România. „Switch”, spectacolul coregrafului maghiaro-parizian Pál Frenák, este indiscutabil unul dintre aceste evenimente.
Pál Frenák este, după Rodrigo Garcia, a doua vedetă de celebritate europeană care montează în această stagiune la Teatrul Naţional Timişoara. « Switch », spectacolul său de teatru-dans, este un discurs feminist, deştept, curajos şi ….plin de testosteron. Un spectacol despre memorie şi perpetuare, care poate avea tot atâtea citiri câţi ochi îl privesc.
Proiecţii fulgerătoare excelent concepute de artistul video Philippe Martini, fragmente de memorie a genelor, obsesii şi spaime transmise ereditar, deschid scena în care personajele, fără identitate, fără sex, irecognoscibile sub măştile de silicon, se agită frenetic în jurul unei mese. Reduse la stadiul de cromozomi, de XX-XY, de alegere şi întâmplare, repetă mecanic fraze, frânturi, senzaţii din vieţile celor fântâna viitoarelor lor vieţi. Dragostea, sexul, copulaţia, vânarea clipei fecunde, dansate pe masă de doi uluitori balerini ai Companiei Pál Frenák, Jessica Simet și Laszlo Major, este secondată de emoţia trepidantă a personajelor care-şi joacă şansa numită « to be or not to be », într-un irezistibil vals al spermatozoizilor, dansat pe scaunele cu rotile (care devin într-o altă memorabilă scenă câini de companie). Hominizi fără o altă memorie decât cea a celor pe care îi moştenesc şi urmează, îşi exersează agitat, violent sau nostalgic viitoarele obsesii, dragoste, suferinţă, abandon, singurătate, succes, seducţie, aparenţe, sâni mari şi talie îngustă, catwalk, spaima de bătrâneţe, etc. Odată abandonate măştile, îşi întregesc aceste obsesii cotidiene într-o experienţă repetabilă, o rutină existenţială în fond inutilă, privită într-o perspectivă feministă (« Bărbaţii sunt femei degenerate »), (auto)ironică şi tranşantă, salvată in extremis tot de dansul iubirii, la care invitaţi chiar spectatorii.
Excelentă construcţie dramatică pornind de la sugestiile actorilor, textul dramaturgului maghiar Mátyás Varga transmite idei fundamentale într-un limbaj contemporan, familiar, concepte majore în contrapunct cu ironice rapeluri la concrete teme ale ultimei ore precum chestiunea câinilor comunitari şi mesajul lui Brigitte Bardot. Distribuția spectacolului îi reuneşte pe actorii Claudia Ieremia, Andrea Tokai, Cătălin Ursu (care aduce în scenă o dulce şi colorată replică de baby Bibi din Piaţa Roosevelt), Ana Maria Cojocaru, Daniela Bostan, Laura Avarvari, Irene Flamann Catalina, Mirela Puia, Luminița Tulgara, Ana-Maria Pandele şi Mălina Manovici. O însemnată felie din farmecul aparte al spectacolului i se datorează scenografului timişorean Zsolt Fehervári, creator al unui inspirat decor minimalist şi funcţional, dominat de o masă-planşă de dans cu o puternică senzaţie de plutire deaupra solului, şi compozitorului Gilles Gauvin, a cărui muzică, în care inflexiunile Coco Rosie se insinuează persuasiv, îmbracă impecabil întregul spectacol.
„Switch” va avea premiera oficială în luna mai 2011, în cadrul Festivalului European al Spectacolului de la Timişoara FEST- FDR, însă o avanpremieră a spectacolului este programată chiar în această seară, 12 aprilie, de la ora 19, la Sala 2 a TNT.

foto (c) fotosen.ro

Rock ad-hoc, porţie dublă.

duminică, 16 ianuarie 2011. Friends will be friends ?

Scriu la călduţ, adică după vreo două zile de la marea rockăreală filarmonistă. Şi-mi pare bine că plăcute îndatorinţe prieteneşti m-au împiedicat să scriu la cald, căci m-aş fi simţit ca o Killer Queen mai apoi. Scriu deci la călduţ spre rece, cam aşa cum m-a lăsat pe mine ceea ce pentru unii va rămâne, pesemne, cel mai fierbinte eveniment al stagiunii „simfonice” timişorene. În orice caz, primul în istoria ei recentă când orchestra timişoreană a cântat de două ori într-o seară un concert, ca să încapă toată lume în sală, când îmbulzeala la filarmonică a depăşit-o pe cea din supermarketuri în ajunul sărbătorilor.

Ceea ce, dincolo de inaderenţa mea incurabilă la fenomenul rock (care chiar în cele mai izbutite manifestări ale lui mi s-a părut întotdeauna excesiv şi exhibiţionist) m-a deranjat la fiecare dintre concertele de „rock simfonic” ale Filarmonicii Banatul (ca şi ale altor filarmonici) sunt liniile melodice simpliste, debile, aproape jignitor de naive pentru o orchestră în stare să cânte Brahms. Oricât aş fi vrut să mă las cuprinsă de orice „kind of magic”, toată rockăiala filarmonistă mi-a sunat şcolăreşte, fără nerv şi fără complexitate şi am suferit sincer auzind Yellow Submarine ca un marş cântat de fanfară în foişorul parcului din Buziaş. În partea a doua, acolo unde aranjamentele pentru orchestră şi cor ale pieselor Queen au fost realizate de Horst Hans Backer (despre care aud c-ar fi un mult mai bun compozitor decât dirijor), concertul a săltat binişor, spre o profunzime dată, desigur, şi de fondul „in situ” simfonic al capodoperei Bohemian Rhapsody.

Pe culmile disperării m-a adus însă solistul serii, debutantul Andrei Daranyi, al cărui feeling pentru Queen şi pentru rock, declarat în pagina caietului-program, e la fel de evident ca afinitatea mea faţă de fotbal, galeria Poli sau Stana Izbaşa. Junele tenor care, tot conform caietului-program, „şi-a descoperit talentul muzical în cluburile de caraoke (am păstrat grafia originală, n.m.) pe care le frecventează cu plăcere” şi unde, nu ne îndoim, e chiar vedetă, odată ajuns pe scena Filarmonicii a falsat copios, a tremurat, şi-a pierdut firicelul de voce, a dat ochii peste cap şi a ratat, orbecăind, intrările ( făcându-mă să mi-l imaginez pe Mercury rotindu-se ca un titirez al neputinţei în mormânt). Ba chiar a sărit, în vreo două –trei rânduri peste cuvinte, filarmonica neglijând să-şi instaleze până astăzi „prompter”-ul de karaoke. Am plecat de la concert părându-mi rău de el. Că a fost împins pe scenă sau c-a ajuns acolo fiindcă nu costa mult, că şi-a dat au ba seama cât de jalnică, de patetică a fost prestaţia lui, nici măcar nu mai contează. Pe scenă eşti singur şi când, biet boboc, vrei să porţi papucii lui Freddie, huiduielile le încasezi solitar.

Foto (c) fotosen.ro

Design de interior, admitere de toamna

Facultatea de Arhitectură din cadrul Politehnicii timişorene anunţă a doua sesiune de admitere pentru noua sa specializăre, înfiinţată în acest an universitar : Mobilier şi amenajări interioare. Aceasta este o specializare de tip licenţă (3 ani) şi reprezintă o pregătire temeinică înspre o carieră profesională de succes. Mai sunt disponibile 17 locuri fără taxă şi 14 cu taxă.

Admiterea constă într-o probă de desen tehnic şi liber, cu durata de 4 ore. Media de admitere are următoarea pondere: proba de desen - 80%, medie bacalaureat - 20 %.

În zilele de 13, 15 şi 17 septembrie 2010, de la ora 16, la sediul Facultăţii de Arhitectură (Timişoara, str. Traian Lalescu nr 2A) vor fi susţinute, gratuit, ore pregătitoare de desen, pentru viitorii candidaţi ai noii specializări.

Calendarul admiterii:

- înscriere candidaţi 13-17 septembrie 2010, între orele 10-14
- concurs de admitere 19 septembrie 2010, de la ora 9
- rezultate concursului 20 septembrie 2010

Acest program de studii de tip licenţă va fi continuat cu un master de profil, de 2 ani.

Informaţii suplimentare, la secretariatul Facultăţii de Arhitectură, telefon 0256 404 021.

Prinde-l pe Shakespeare, scutură-l bine

Regizorul Radu Alexandru Nica este autorul premierei cu numărul 400 a Teatrului German de Stat din Timişoara: “Shaking Shakespeare”, o pastorală tragico-comico-istorică după William Shakespeare, de Lia Bugnar. Din prima întâlnire directă cu Alexandru Nica, petrecută cu vreo cinci ani în urmă, nu am reţinut decât un soi de obrăznicie pistruiată, de aroganţă juvenilă care scoate limba la cuminţenie, politeţe, la tablourile înaintaşilor şi la orice încercare de “înrămare”. Îmi amintesc chiar că l-am întrebat dacă “crede că înaintea sa a mai făcut cineva teatru”. Mi-a răspuns, zâmbind cu fumuri jucate, “este posibil, dar eu nu am auzit”. Spectacolul pe care l-a montat atunci, tot pe scena Teatrului German din Timişoara, cu piesa “Chip de foc”, de Marius von Mayenburg, a fost însă unul dintre cele mai bune lucruri care li s-au întâmplat deopotrivă actorilor care l-au jucat şi spectatorilor care l-au văzut. Un spectacol puternic, a cărui fierbinţeală te izbea ca un furnal încins, cu o forţă de sens centrifug, dată de- o autocombustie care genera emoţie ca să o consume apoi într-un malaxor de stări din care anxietatea, revolta, dorinţa sexuală, tensiunea dusă la paroxism alcătuiau un cocteil cu explozie (de aplauze) imediată. “Chip de foc” venea atunci după un alt excelent spectacol, cu “Nora” de Ibsen , care i-a adus lui Alexandru Nica premiul Uniter pentru debut. Mai apoi, am regăsit în toate spectacolele pe care am i le-am văzut (nu foarte multe, recunosc), iar în Hamlet mai mult decât în oricare, acel “zvâc” plin de curaj, turaţia dată la maximum, acea colţoasă şi tăioasă îndrăzneală de a croi fără tipare. Talentat şi conştient de asta, regizorul sibian a rămas, vorba unui coleg de breaslă, “tânăr şi neplictisit”. La Timişoara, pentru acest nou spectacol “centrat pe motivul puterii”, Nica vine acum cu o echipă remarcabilă: scenograful Dragoş Buhagiar, compozitorul Vlaicu Golcea, coregraful Florin Fieroiu, video –artist Daniel Gontz. “Shaking Shakespeare” încheie vineri, 25 iunie 2010, stagiunea Teatrului German la Timişoara.

foto:(c) tgst

Ne vedem pe strada ta, Peter Pan! / zn

Să te trezeşti dimineaţa, dar nu prea de dimineaţă, aşa, pe la ora 10, şi să auzi guguştiucul din salcâmul de la fereastră şi să ştii că guguiala lui înseamnă exact două lucruri: că va fi vreme frumoasă şi că a venit vacanţa. Şi să-l crezi, chiar dacă n-ai salcâm la geam, fiindcă eşti copil. Nu „din nou copil”, fiindcă în sinea ta nu te-ai oprit nicio secundă din a fi copil şi te-ai mirat în fiecare clipă că ceilalţi iau în serios jocul tău „de-a oamenii mari”, că se iau după tine la job şi se bizuie pe ce spui şi faci tu, că nu se prind că pentru tine toate astea cu deadline, sarcini şi obiective sunt un fel de şotron cu capul în jos şi că tu nu o să fii vreodată tanti sau nene. Să iei în stăpânire o stradă, o bucată de trotuar, şi s-o colorezi până când nu se mai ghiceşte vreo urmă de pneu, ulei de motor sau de adult. Să te baţi în zmee, campionate de elastic şi miniskate, să asculţi muzică sau să o cânţi, să te întâlneşti cu prieteni buni ca Tibi, Tunde, Alin, Uţu, Vanda, Tavi şi Butoi şi să te laşi dansat, (în)cântat şi vrăjit. Să te joci când ţi-e dor, tare dor de un prieten. Poate chiar acela care ţi-a livrat o stradă cu spiriduşi –artişti cu tot, piratul bun şi visător care a inventat Neverland-ul botezat Street Delivery. În 11-13 iunie 2010, strada Mercy se livrează pentru a patra oară copilăriei, acum însă-n amintirea lui care încă doare, aşa cum dor, când creşti, oasele alea dintre omoplaţi, acolo de unde ţi s-au smuls aripile când ai pierdut un prieten. Dar „Când Cosmin zâmbeşte”, Răzvan Mazilu dansează...Mi-e dor de tine Peter Pen von Cărtureşti, un dor de culoarea cireşelor. Hai la joacă!

Foto(c) fotosen.ro

Amor è palpito…La Traviata!/ zile si nopti

”Amor è palpito / dell´universo intero, /misterioso, altero, / croce e delizia, delizia al cor”… Asta e ce ascult eu când sunt singură. Când sunt tristă. Când sunt fericită, nostalgică sau vreau, pur şi simplu, vreau să mă emoţionez. Şi întotdeauna când plec la drum lung. Aşa cum alţii ascultă în maşină Aerosmith, country sau imnuri baptiste, eu ascult Traviata. De ea se leagă amintirea primei mele călătorii în Occident, în 1990, când, intrând în bella Italia cu Verdi –la – maximum şi zbierând, afon dar entuziast, “misteriosooooooo”, vameşul m-a întâmpinat cu un bienvenuti molto vivace, şi anume cântând “Tutto follia nel mondo ci/Che non piacer”: cum că-n viaţă e neghiobie orice nu-ţi face plăcere. Premiera spectacolului cu opera Traviata, de Giuseppe Verdi, încheie duminică, 30 mai, de la ora 19, cel de-a XXXV-lea Festival Internaţional Timişoara Muzicală al Operei. Din Italia vin regizorul noii producţii, Mario de Carlo, şi dirijorul David Crescenzi. O frumoasă soprană basarabeancă va interpreta Violeta Valery: Tatiana Lisnic este bursieră a Fundaţiei Herbert von Karajan şi a fost invitată în spectacole ale Operei din Viena. Rolul Alfredo i-a fost încredinţat tenorului-minune al momentului: Ştefan Pop a reuşit să câştige, într-o singură săptămână, premiul I al Concursului Operalia Domingo 2010, pe scena Scalei din Milano, şi locul I al Concursului de canto de la Seul. Traviata a avut premiera absolută în 6 martie 1853 la Teatrul La Venice din Veneţia.

Foto © Opera TM

Amor è palpito…La Traviata! / zile si nopti

”Amor è palpito / dell´universo intero, /misterioso, altero, / croce e delizia, delizia al cor”… Asta e ce ascult eu când sunt singură. Când sunt tristă. Când sunt fericită, nostalgică sau vreau, pur şi simplu, vreau să mă emoţionez. Şi întotdeauna când plec la drum lung. Aşa cum alţii ascultă în maşină Aerosmith, country sau imnuri baptiste, eu ascult Traviata. De ea se leagă amintirea primei mele călătorii în Occident, în 1990, când, intrând în bella Italia cu Verdi –la – maximum şi zbierând, afon dar entuziast, “misteriosooooooo”, vameşul m-a întâmpinat cu un bienvenuti molto vivace, şi anume cântând “Tutto follia nel mondo ci/Che non piacer”: cum că-n viaţă e neghiobie orice nu-ţi face plăcere. Premiera spectacolului cu opera Traviata, de Giuseppe Verdi, încheie duminică, 30 mai, de la ora 19, cel de-a XXXV-lea Festival Internaţional Timişoara Muzicală al Operei. Din Italia vin regizorul noii producţii, Mario de Carlo, şi dirijorul David Crescenzi. O frumoasă soprană basarabeancă va interpreta Violeta Valery: Tatiana Lisnic este bursieră a Fundaţiei Herbert von Karajan şi a fost invitată în spectacole ale Operei din Viena. Rolul Alfredo i-a fost încredinţat tenorului-minune al momentului: Ştefan Pop a reuşit să câştige, într-o singură săptămână, premiul I al Concursului Operalia Domingo 2010, pe scena Scalei din Milano, şi locul I al Concursului de canto de la Seul. Traviata a avut premiera absolută în 6 martie 1853 la Teatrul La Venice din Veneţia.

Foto © Opera TM