miercuri, 19 ianuarie 2011

Rock ad-hoc, porţie dublă.


duminică, 16 ianuarie 2011. Friends will be friends ?

Scriu la călduţ, adică după vreo două zile de la marea rockăreală filarmonistă. Şi-mi pare bine că plăcute îndatorinţe prieteneşti m-au împiedicat să scriu la cald, căci m-aş fi simţit ca o Killer Queen mai apoi. Scriu deci la călduţ spre rece, cam aşa cum m-a lăsat pe mine ceea ce pentru unii va rămâne, pesemne, cel mai fierbinte eveniment al stagiunii „simfonice” timişorene. În orice caz, primul în istoria ei recentă când orchestra timişoreană a cântat de două ori într-o seară un concert, ca să încapă toată lume în sală, când îmbulzeala la filarmonică a depăşit-o pe cea din supermarketuri în ajunul sărbătorilor.

Ceea ce, dincolo de inaderenţa mea incurabilă la fenomenul rock (care chiar în cele mai izbutite manifestări ale lui mi s-a părut întotdeauna excesiv şi exhibiţionist) m-a deranjat la fiecare dintre concertele de „rock simfonic” ale Filarmonicii Banatul (ca şi ale altor filarmonici) sunt liniile melodice simpliste, debile, aproape jignitor de naive pentru o orchestră în stare să cânte Brahms. Oricât aş fi vrut să mă las cuprinsă de orice „kind of magic”, toată rockăiala filarmonistă mi-a sunat şcolăreşte, fără nerv şi fără complexitate şi am suferit sincer auzind Yellow Submarine ca un marş cântat de fanfară în foişorul parcului din Buziaş. În partea a doua, acolo unde aranjamentele pentru orchestră şi cor ale pieselor Queen au fost realizate de Horst Hans Backer (despre care aud c-ar fi un mult mai bun compozitor decât dirijor), concertul a săltat binişor, spre o profunzime dată, desigur, şi de fondul „in situ” simfonic al capodoperei Bohemian Rhapsody.

Pe culmile disperării m-a adus însă solistul serii, debutantul Andrei Daranyi, al cărui feeling pentru Queen şi pentru rock, declarat în pagina caietului-program, e la fel de evident ca afinitatea mea faţă de fotbal, galeria Poli sau Stana Izbaşa. Junele tenor care, tot conform caietului-program, „şi-a descoperit talentul muzical în cluburile de caraoke (am păstrat grafia originală, n.m.) pe care le frecventează cu plăcere” şi unde, nu ne îndoim, e chiar vedetă, odată ajuns pe scena Filarmonicii a falsat copios, a tremurat, şi-a pierdut firicelul de voce, a dat ochii peste cap şi a ratat, orbecăind, intrările ( făcându-mă să mi-l imaginez pe Mercury rotindu-se ca un titirez al neputinţei în mormânt). Ba chiar a sărit, în vreo două –trei rânduri peste cuvinte, filarmonica neglijând să-şi instaleze până astăzi „prompter”-ul de karaoke. Am plecat de la concert părându-mi rău de el. Că a fost împins pe scenă sau c-a ajuns acolo fiindcă nu costa mult, că şi-a dat au ba seama cât de jalnică, de patetică a fost prestaţia lui, nici măcar nu mai contează. Pe scenă eşti singur şi când, biet boboc, vrei să porţi papucii lui Freddie, huiduielile le încasezi solitar.

Foto (c) fotosen.ro