luni, 26 aprilie 2010

Foaie verde busuioc, Opera se cântă live.../ZN


Întotdeauna m-au impresionat copiii-muzică. Admiraţia mea pentru ei a avut mereu o senzaţie de stomac-strâns-pumn, de nod în gât, de vinovăţie pentru copilăria mea nepăsătoare, în care joaca era singurul job, scop şi gând. În cei mai mari muzicieni îi poţi vedea, dacă te uiţi atenţi, pe copiii care erau. Vezi sutele de ore de studiu la pian, vioară, violoncel, oboi, flaut sau de făcut vocalize, în timp ce „vocalizele” altor prichindei care joacă fotbal, prinsa, scunsa, vin de afară pe fereastră, ademenitoare. Dacă te uiţi la mâinile lor vezi câte jucării n-au atins ca să-şi păstreze buricele degetelor pentru clape sau coarde, câte îngheţate au rămas doar poftite ca să nu-şi strice vocile, câte poveşti au tăcut ruşinate de maldărul de ştime care-şi cerea obolul. Poţi citi în ei anii lungi din şcoala de muzică, olimpiadele stresante cu dormitul în internate reci şi goale, istoriile anecdotic-oripilante cu arcuşul pe spinare, capacul pianului peste degete, copii atârnaţi de cuiere pentru un fa diez ratat. Din cauza asta şi din multe alte cauze, „fenomenul Busuioc” nu mi-a mirosit a bine. În sine, faptul că un băiat în România a câştigat un concurs internaţional, un show muzical televizat, este o ştire pozitivă. Felul în care a fost manipulată ştirea a dat însă din ridicol în grotesc şi de acolo într-un falset iremediabil. Nu că povestea despre „tânărul din Banat care lucra în construcţii şi visa la Scala din Milano” era ca la Radio Erevan în toate părţile, dar din momentul în care Busuiocul a devenit „Pavarotti din Banat”, nu doar realitatea a fost dată peste cap, ci eroul poveştii însuşi. Busuioc nu a mai ieşit niciodată din gheara manipulării mediatice şi extensiile ei. Impresarii s-au bătut pe cloşca cu triluri de aur, i-au dres din mixer ce era de dres, chibiţii s-au aprins pe margine acuzând directorii că nu l-au luat, de la Ghilad, june-prim la Operă. Între interviuri, flash-uri, avioane şi impresari, Costel s-a trezit cu o orchestră în spate şi cu o partitură în faţa. Şi, ca-n poveste, împăratul era gol. Nu fiindcă nu ar fi avut talent, voce, entuziasm şi noroc. Dar, vorba unui prieten, „opera se cântă live”. Nu merge cu play-back, nici fără şcoală nu merge. Azi am primit vestea că tenorul Ştefan Pop este marele câştigător al Concursului Internaţional de la Seul 2010. În concursul de la Seul au fost admişi 67 de solişti din 20 de ţări. Prezenţa românească la prestigioasa competiţie din Coreea de Sud a însemnat patru voci: alături de laureatul clujean, sopranele Lăcrimioara Cristescu şi Mihaela Marcu şi baritonul Bogdan Haharia, toti trei din Timişoara. Pe toţi patru, timişorenii i-au putut auzi pe scena Operei din urbe. Absolvent al Liceului de Muzică din Bistriţa în anul 2006, Ştefan Pop este acum student al Academiei Gheorghe Dima din Cluj-Napoca. Nici înainte, nici după Seul nu am citit prin ziare că el ar fi noul Pavarotti, Carreras sau Domingo. Şi m-am bucurat pentru el, cum m-am bucurat ştiind că face parte din distribuţia premierei cu opera Traviata de G. Verdi , în 30 mai 2010, la ora 19, în cadrul Festivalului Timişoara Muzicală.


sursa imag: fotosen.ro

miercuri, 21 aprilie 2010

Urbea cu-ale ei coroane puse una peste alta


O fi astenie, o fi stenahorie, ori poate-oi fi doar ambetată absolut de-atâta alergătură de la un concert/spectacol/festival la altul, papa cu-a lui trei coroane puse una peste alta...Ştiu doar că mi-e lehamite să tot aleg între două evenimente la care tânjesc, când ele se întâmplă atât de rar, dar se întâmplă simultan, să prind doar jumătăţi din cele mai bune lucruri ale stagiunii timişorene, altminteri destul de pauperă, am ostenit să –i tot bat la cap pe cei aflaţi în fruntea bucatelor pentru minte, inimă şi ochi că Timişoara nu-i Parisul şi consumatorii ei de cultură nu-s populaţia Chinei, nici măcar a Bucureştilor, să-ţi permiţi să divizezi publicul la cele mai importante evenimente ale anului. Dusu-s-a de multişor şi romantica epocă în care toţi, îmbătaţi de iuzia unei frăţii paradisiace, speram că Timişoarele Muzicale se vor împleti armonios întru gâdilarea inimilor melomanilor. Şi-n acest an, festivalul Operei şi cel al Filarmonicii încep în aceeaşi zi de joi, 29 aprilie, şi la aceeaşi oră, 19. Drept pentru care, mulţi vor sta în cumpănă, destui vor da cu banul: „Adriana Lecouvreur” cu Nelly Miricioiu la Operă sau Concert simfonic extraordinar cu Orchestra Naţională Radio, la Filarmonică? Pentru că despre opera în concert, în primă audiţie, am povestit în trecutele Zile şi nopţi, se cuvine să spunem câte ceva despre deschiderea secţiunii simfonice a Festivalului Timişoara Muzicală. Concertul extraordinar al Orchestrei Naţionale Radio Bucureşti la Timişoara va fi dirijat de chinezul Jin Wang. Absolvent al cursurilor de măiestrie pentru dirijat de la Conservatorul din Beijing, dirijorul chinez a beneficiat de îndrumarea maeştrilor Leonard Bernstein şi Zubin Mehta. Jin Wang este singurul dirijor din Asia care deţine în palmares trofeele a nouă competiţii de dirijat desfăşurate în Europa. Maestrul Jin Wang a dirijat mai mult de 80 de filarmonici, printre cele mai răsunătoare succesre ale sale numărându-se cocertul cu Simfonia nr.8 de Mahler la Orchestra Naţională radio Bucureşti, al cărei principal dirijor invitat este.
Foto (c) fotosen.ro

Drama dramei la sertar. Jurnalul unui mic chiul


Este necesară o radiografiere amănunţită a fenomenului dramaturgiei româneşti de astăzi? În acest fel, sau pe aproape, suna una dintre întrebările cuprinse în chestionarele aşezate pe fotoliile tuturor spectacolelor festivalului dramaturgiei româneşti. Al ultimului...de acest fel, dacă e să ne luăm după – Doamne-ajută!- concluzia trasă de înşişi făcătorii lui. Nu ştiu ce au răspuns spectatorii, nici măcar dacă au răspuns ori s-au mulţumit să ţină chestionarul sub fund. Eu nu m-am încumetat să răspund. Întâi, pentru că nu cred că există un răspuns simplu de genul da, nu sau...nu ştiu. Apoi, pentru că, trebuie să recunosc, am chiulit cum n-am făcut-o vreodată de la FDR. Sătulă de tematica infantil-puţoistă şi derizorie a multora dintre drămuliţele-acum şi de trivialitatea nejustificată a lexicului sărac şi păgubos, obosită să tot deplâng contribuţia lor îndoielnică la creşterea limbii româneşti, m-am simţit întrucâtva incapabilă să iau o cură intensivă de dramaturgie românească „ a ultimei ore”. Atâta cât am servit, totuşi, din meniul ediţiei 2010 m-a făcut să cred că a cam trecut moda piesuţelor cu drogaţi şi „homleşi”, că nu se mai poartă acţiunile care se petrec într-o garsonieră în care un număr variabil de tineri dezorientaţi visează la bani, glorie, maşini şi femei. Centrul de „interes” s-a mutat, pare-se, spre dramele şi ratările tinerilor expatriaţi şi spre obsesiile consumismului. Am văzut chiar un musical românesc despre consumism (spectacol de Theo Herghelegiu), o propunere lăudabilă într-o montare pasabilă. Frecvenţa cuvintelor-cheie ale ediţiilor anterioare, din arealul „cocalar, piţipoancă, muie”, a scăzut....dramatic. Le-au luat locul un jargon de shopping şi un „slang” de hi5 sau alte site-uri de socializare rudimentară. În mod ....insidios, dar cu totul salvator, săptămâna dramaturgiei româneşti s-a transformat într-o săptămână a dansului contemporan de excepţională calitate. Patru evenimente de gen s-au succedat fericit (şi fericindu-şi publicul altminteri destul de văduvit în privinţa asta): preţiosul Remember dandy al lui Răzvan Mazilu, Depeche/Dance a lui Massimo Gerardi, excepţionalul Loss-Layers adus de Centrul Cultural Francez şi splendidul InTime al companiei Pal Frenak. Cu toatele, evenimente cărora merită să le mai dedicăm zile, nopţi şi cuvinte. Până atunci, învârt în speranţă, ca pe inelul Arabellei concluzia optimistă a festivalului pe care aproape l-am ratat: că Teatrul Naţional Timişoara, care i-a convins să lucreze aici pe Rodrigo Garcia, Thomas Ostermeier şi Pal Frenak, va oferi un festival contemporan...în care drama românească va avea şi ea o secţie, un sertar, ceva...


Foto (c) fotosen.ro

marți, 20 aprilie 2010

Loss-Layers sau Beethoven?


Abia ieşit dintr-o săptămână – maraton, cea a festivalului de piese româneşti de teatru, consumatorul timişorean de cultură e din toate părţile bombardat, gâdilat, agăţat de oferte. Ceea ce, la o primă şi optimistă privire, este un lucru grozav: un corn al abundenţei artistice care se revarsă zgomotos peste urbe. Doar că, odată aşezat la masa bucatelor, bagi de seamă că nu toate sunt comestibile, că multe sunt expirate, indigeste sau conţin prea multe e-uri pentru sănătatea estetică a spectatorului. Aşa încât, atunci când două dintre cele mai importante şi autentic valoroase evenimente culturale ale anului se petrec în aceeaşi zi, la aceeaşi oră, precum în această seară de vineri, 16 aprilie, toate drumurile duc la ...o dilemă: muzică sau dans contemporan? Pe scena Teatrului Maghiar, Compania A.LTERS.ESSIO prezintă „Loss-Layers”, spectacol de dans contemporan, „o experienţă multisenzoriala sfâşietoare”, promite, în pliantul-program, Centrul Cultural Francez, căruia i se datorează evenimentul la Timişoara. În exact acelaşi timp, la pupitrul Filarmonicii Banatul se va afla maestrul Horia Andreescu, vrăjitor a cărui baghetă dirijorală dă sclipiri diamantine sunetului oricărei orchestre, iar solişti ai concertului vor fi Marin Cazacu şi Ştefan Cazacu. Alegerea grea şi-mi vine, precum cetăţeanului turmentat, să (mă ) întreb „eu cu cine votez?”. Partea frumoasă a poveştii e aceea că, orice ai alege, ieşi în câştig. Mai ales că aprilie şi mai sunt lunile în care timişoreanul dependent de spectacole şi concerte face, ca ursul, provizii pentru lunga vară pustie ce va să vie.

marți, 6 aprilie 2010

La capitală , birjar! Fane, şampanie!/ ZN


„Leii şi rotarienii/ Şi-au dat mâna peste ţară/Şi-n avântul primăverii/Şi-au cântat cântul lor minunat”. Ştiţi, cântecul preferat, acela despre „Timişoara capitală culturală europeană”, cel care a detronat maneaua cu oraşul de cinci stele verzi. L-au cântat aşadar, şapte preşedinţi de lei şi rotarieni, în holul Filarmonicii Banatul, mobilizaţi de directorul Gârboni, care promite să înscrie de şapte ori Timişoara în Guinnes Book, cu halbă, lampă, vals şi alte patru minuni rămase încă tainice. Refrenul, intonat unanim şi molto vivace a fost cel cu „susţinerea totală”. Mie, recunosc, mi-a sunat tot ca „Soarele şi pionierii”, dârz cântat sub astrul naivităţii. În rest, multe intenţii bune şi entuziasm surâzător, planuri de alcătuit consorţiu şi de mobilizat lumea la făcut lobby, şi amabilităţi. Dintre puţinele propuneri concrete, una singură mi s-a părut demnă de reţinut: cea a lui Emil Cristescu care s-a arătat dispus să-i angajeze şi să-i plătească pe cei care au conceput, scris şi impus programul prin care Sibiul a obţinut titlul de capitală culturală europeană. Ce rost ar avea să bâjbâim când i-am putea avea pe meseriaşii care ştiu deja cum se face? Micul consorţiu a evitat cu sfiiciune aspectele delicate ale întreprinderii. Ca de exemplu acela că, în vreme ce Clujul şi-a însoţit anunţul de candidatură cu un program –beton, concret şi pragmatic, la Timişoara primarul Ciuhandu a dat doar o bâlbă privind anul pentru care tocmea caii la căruţa capitalei culturale. Sau acela că oferta culturală a urbei e subţirică rău, cât o pojghiţă de gheaţă sub soarele pioneresc. Nimeni nu a spus adevărul: că împăratul e gol, iar Timişoara a pornit cu stângul această horă. Nici că ar fi avut cui (sau de ce) căci edilul –şef n-a catadicsit să moşească micul consorţiu. A făcut-o Gârboni cu un optimism ca-n finalul Scrisorii pierdute: „Fane, şampania!”. Şi pupat toţi piaţa...

Foto: (c) fotosen.ro

luni, 5 aprilie 2010

Plasticid, deci exist!/ ZN



Răspândita zicere despre timişorenii care alcătuiesc „un public tradiţional de teatru” ori „un public de teatru tradiţional” e o gogoriţă. Cei mai multţi dintre timişoreni nu alcătuiesc niciun fel de public, pur şi simplu fiindcă nu merg la teatru. Iar dacă merg, din an în Paşte, merg la spectacole, nu la teatru. „Eu nu merg din principiu la astea locale, merg eventual când vine ceva de la Bucureşti” este lozinca spectatorului obişnuit, a cărui opţiune, conturată de afişe ţipătoare şi agramată, are drept unic criteriu notorietatea numelor, carevasăzică vedetele pe care le ştie...de la televizor. Există „falii” desprinse din scoarţa groasă a nedusului la teatru, există publicul etnic care merge dintr-o obişnuinţă sănătos cultivată la teatrul său şi de treizeci de ori la aceeaşi piesă, publicul tânăr care face coadă la Auăleu, la fel cum există chiar şi o firavă specie a spectatorului conştient, care alege pe criterii estetice, capabil de decela inefabilul fenomenului teatral. Dacă, în mod cert, timişorenii nu alcătuiesc un public „de teatru tradiţional”, ar fi un ridicol sofism să crezi ca asta îi face, automat, un public de text contemporan. Asta, chiar dacă Timişoara şi-a asumat, prin voinţa Teatrului Naţional, felia festivalieră a „dramaturgiei româneşti de ultimă oră”. O zonă la care propria-mi neaderenţă e de domeniu public, căci Festivalul Dramaturgiei Româneşti mi-a oferit, în anii din urmă, dese prilejuri de a-mi exprima rezervele faţă de boom-ul de trivialitate ce caracterizează teribila producţie naţională de dramă, faţă de înjurăturile nejustificate altfel decât prin nevoia de a umple baremul de semne cerut de vreun concurs, precum cele 16 rânduri de sudalme din Liftul lui Gabriel Pintilei premiat de DramAcum, ori convingerea nestrămutată că teatrul are drept misiune (şi) sporuirea limbii, iar cuvinte precum „cocalar” şi „jet” nu mi se par o contribuţie suficientă. Însă, ca fenomen viu ce se află, cu geniile, succesele, ratările, fiţele şi găselniţele sale, scrisul românesc pentru scenă este, trebuie s-o spunem, bine prins în rama festivalului timişorean, un spectacol zornăitor, fresh, colorat, care vi se oferă în 10-17 aprilie. Ediţia 2010 reuneşte în selecţia sa cele mai bine cunoscute nume în dramaturgia românească a acestui moment: Gianina Cărbunariu, Peca Ştefan, Theo Herghelegiu, Ştefan Caraman, Mihaela Michailov (însăşi selecţionera FDR) ş.a. Pentru cei care, totuşi, nu au toleranţă la drama nouă, cu tematici pubere şi limbaj trivial, FDR a inventat secţiunea clasică, cu un singur, dar de neratat, spectacol: „Identităţi (Şapte piese scurte)” de Dumitru Solomon, în direcţia de scenă a lui Victor Ioan Frunză, precum şi secţiunea Intersecţii, cu trei captivante spectacole de dans contemporan: Remember-ul lui Răzvan Mazilu, InTime al companiei Pal Frenak şi Depeche/Dance de Massimon Gerardi. Începe Plasticidul....
Foto: (c) fotosen.ro