Ros & Guil, morţi sau vii, căutaţi de UNITER. Triplă nominalizare/ ZN

Din puzderia de păcăleli, şuşe cu ciucuri şi pretenţii de artă, advertising mincinos, afişe ţipătoare şi premiere ca mărgelele pe aţă, greu mai distingi adevăratul spectacol, acela ca o perla veritabila care se construieşte din infinitezimale, inefabile fire, in scoica tot mai strâmtă pe care, orgolioşi, o numim Timişoara culturală. Dacă însă aş decide să merg pe varianta 100% câştigătoare, „marfă” fără riscuri, prima alegere din calendarul următoarei săptămâni ar fi „Rosencrantz şi Guildenstern sunt morţi”, de Tom Stoppard, un spectacol de Victor Ioan Frunză. Este unicul spectacol timişorean nominalizat la Gala UNITER din acest an, iar ăsta ar fi, cel puţin teoretic, un argument în plus, dacă mai era nevoie, cu atât mai mult cu cât nominalizările vizează trei dintre cele mai importante secţiuni: Cea mai bună regie (Victor Ioan Frunză), Cea mai bună scenografie (Adriana Grand) şi Cel mai bun spectacol al anului. Spun teoretic, căci ar fi greu de estimat cât mai cântăresc în ochii spectatorilor şi chiar ai artiştilor înşişi premiile UNITER. Născută dintr-o nevoie evidentă a breslei teatreale, UNITER a reuşit să-şi impună gala anuală ca pe un soi de Oscar dâmboviţean al scenei. Uzura, criteriile amestecate ţinând în aceeaşi oală argumentul estetic şi păgubosul spirit de gaşcă, acuzele, scandalurile, monotonia spectacolului oferit de Ion Caramitru, previzibilitatea uneori rizibilă a alegerilor finale şi, mai ales, o greu de înţeles lipsă de solidaritate cu înşişi artiştii pe care UNITER îi reprezintă (şi premiază!) în situaţii de criză au adus această gală într-un proces de epuizare...nervoasă, de care onoarea şi kilul de mastică nu sunt străine. Şi spun „dacă mai are nevoie”, căci semnătura lui V.I.Frunză este, în sine, un certificat de valoare, de numele său legându-se, altminteri, mai toată gloria uniter-istă revărsată parcimonios asupra Timişoarei. Spectacolul se joacă la Teatrul Maghiar în 30 martie la ora 18, iar Gala UNITER, ajunsă la majorat, îşi „joacă” propriile-i cărţi în 19 aprilie, la Bucureşti.

Foto: (c) Adriana Grand

ZN/Ulise, povestaşul mării- triunghi

Un Ulise povestaş şi călător. Odiseu al cărui rost pe lume stă în vorbe şi în apa mării. Un aventurier fermecător, viteaz, viclean şi în acelaşi timp ingenuu, căruia îi plac războaiele, plecările, muierile, sirenele şi misterele. Căruia moartea i se pare plicticoasă. Ulise, povestitor şi povestit la rându-i. De nevastă, o Penelopă care urzeşte urând războiul; nu doar războiul de ţesut. De Telemah plecat în căutarea unui tată sub a cărui absentă umbră palid crescuse. De femeile, zeiţele, prinţesele care l-au iubit sau l-au vrăjit, l-au vrut sau l-au avut. De Circe, Atena, Calypso şi Nausicaa. Ulise văzut în oglinzi, ochi, timp, în amintiri, istorii sau zvonuri, ca o un mozaic colorat, construit din infinitezimale fragmente, pe ţămul unei mări verzi, triunghiulare, populat cu zei, ciclopi, sirene, peţitori şi ..spectatori. Aceasta este întâlnirea pe care Teatrul Maghiar din Timişoara o dă celor dornici de epopee, teatru, muzică. În spectacolul regizat Balazs Zoltan, muzica are un rol cel puţin la fel de însemnat ca al eroului însuşi: scenariul său pune –n Odiseea lui Homer largi inserţii reflexive in Pace în Itaca de Marai Sandor şi splendida operă barocă Întoarcea lui Ulise, de Claudio Monteverdi. O muzică puternică şi captivantă, în cumpăna căreia muzica atonală, recreind postmodern sonorităţi arhaice, compusă de Tibor Cari şi interpretată live de actori, conturează o epopee a amintirii ridicată la rang de mit. Umorul îmblânzeşte povestea şi-o îndulceşte: Ulise peţitorii cu o suflare, e recunoscut de Euricleea după o tăvăleală ca-n vremurile bune, iar proba arcului e totuna cu ai desface picioarele Penelopei...Ulise se întoarce de pe mare la teatru. La cel maghiar, unde spectacolele se traduc la cască. Drept e că ascultatul e aici o altă Odisee...

Foto (c) Nagy Jozsef

ZN/Cinefil, dar mă tratez!

Prima mea amintire cinematografică se leagă de un film franţuzesc: Sunt timid, dar ma tratez. L-am văzut la Cinema Timiş, prin 1979, pe vremea când scaunele îmbrăcate în pluş vişiniu scârţâiau în ritmul odelor înălţate lui Nicolae Ceauşescu şi realizărilor studenţilor la practica agricolă, prezentate la “jurnal”, înainte de fiecare film. Pe atunci, copil crescut la sat fiind, cinefilia mea (nici astăzi prea clar conturată) era primejdios hrănită de proiecţiile pe care ni le oferea nenea Tilan la Căminul Cultural: una vineri seara şi două sâmbăta. Toate, invariabil, cu Raj Kapoor. De atâta vizionat Vagabondul şi Articolul 420, ajunseserăm toate fetiţele să purtăm paiete lipite pe mijlocul frunţii si toţi băieţii să viseze elefanţi. După atâta infuzie de melodrama indiană, întâlnirea cu Pierre Richard şi comedia lui a fost, biensur, de neuitat. N-o să pot uita în toată viaţa mea râsul rotund, molipsitor al maică-mii la încurcăturile blondului zburlit şi îndrăgostit, sau hohotele solidare, cu un sănătos sentiment al libertăţii, ale sălii arhipline. Într-un sens foarte concret, sentimentul libertăţii se leagă în mintea mea şi, poate, a altora, de film, iar cel francez, cu istoriile lui despre relaţii complicate, cu atmosfera intimistă şi umorul inteligent, rămâne preferatul meu. Prin extensie, filmul francofon e o tentaţie cu atât mai mare cu cât aduce o doză de exotism, parfum mediteranean, dulceaţă belgiană sau mirodenii africane, arabe, georgiene…Trei zile de irezistibil răsfăţ pentru cinefili plus 1001 reţete ale unui bucătar îndrăgostit fac “reţetarul” Festivalului Filmului Francofon la Timişoara, un eveniment găzduit de Casa Adam Müller Gutenbrunn în zilele de 14, 15 şi 16 martie 2010. Un festival “de mers neapărat”, nu fiindcă intrarea e liberă, ci fiindcă fără felia lui de cinema, lumea de celuloid n-ar mai fi un “wonderland” nici de-ar avea o mie de Johnny Depp. Pentru mine e un “randevu” cu mirajul cinema-ului francofon şi amintirea lui Pierre, de care mă leagă un “coup de foudre” nicicând vindecat. Sunt, cum s-ar spune, cinefil timid, dar mă tratez.

ZN/ Dudu Mare plecare

Nu m-aş încumeta să spun, aşa cum prea mulţi o vor face în zilele astea, că Dudu mi-a fost prieten. Asta, deşi eu aş putea să-mi certific „prietenia” cu el ...pe facebook . Sau pentru că el îmi făcea cinstea să mă numească astfel în împrejurări cât se poate de nevirtuale. Ori pentru că am început împreună multe -nenumărate!- Revelioane: el pe scenă, jucând ghiduş şi inepuizabil Frosch cu şilboviţa în „Liliacul”, eu în sală, printre alţi 800 de oameni, întrebându-mă de ce nici anul ăla nu scrisesem despre el mai mult, mai des, mai adevărat. Pentru că Dudu era pentru mine, înainte de toate, domnul Marius Iuliu Mare Mereu pe Scenă. I-am scris numele de sute de ori, căci aproape nu era de gândit o distribuţie fără el pe scena Operei din Timişoara. De asta, cred, s-au adunat prea mult cafele nebăute la taclale –mbietoare, atâtea prăjituri promise, toate interviurile plănuite, multe bancuri puse la păstrare...căci Dudu reuşea să pară una cu Opera şi deci etern. Timpul în preajma lui se arăta cu totul domesticit şi blând, izbutea să-i facă pe oameni să se simtă deştepţi şi spirituali, pe colegi să se simtă în siguranţă, pe prieteni să se ştie norocoşi şi pe doamna Timişoară melomană să se simtă tânără şi curtată. Pe mine mă făcea să mă hlizesc, de lucruri mici şi bizare pe care doar el le vedea, oricât aş fi fost de necăjită. Ar fi lesne şi la-ndemînă de scris despre vocea lui puternică şi senină, despre incredibila vocaţie a prieteniei, despre cât de bun şi blând era sau despre umorul lui demenţial. Dar acum, când Dudu a murit la 52 de ani, dintr-un soi de implozie a eului, toate astea ar suna cumva anapoda, ca o flaşnetă în corul din Nabucco. De asta, cred, pe scena Operei artiştii au tăcut, duminică Voievodul ţiganilor a abdicat în faţa tristeţii. "Sfântul Petru când o să mă vadă că am pretenţia să pătrund în Rai o să se înfurie ....../Daaaar dacă am puţin noroc, numai cu puşin noroc, mă trimite pe pământ la loc!" ….spune Alfred Doolittle (“My Fair Lady”), un personaj dintre multele care ni l-au dezvăluit pe Dudu drept un artist Mare cum îi era numele.. Şi un prieten de cheia fa, vorba sa!

Foto: © fotosen.ro

Acea fotografie care-ţi dă nu fluturi, ci colibri în stomac/ ZN

Pe amicul meu Ovidiu Vuia, sculptorul, l-am văzut mereu ca pe un soi de unicorn în „citadela artiştilor” (oh, mult prea strâmtă pentru el!) din Timişoara. În stare să fascineze, să lezeze, să înduioşeze să şocheze „la mustaţă”, ca artist, ca prieten sau ca rege neîncoronat al boemei, cu efortul pe care alţii îl fac ca să respire. Nicicând însă unicitatea lui nu mi-a apărut în toată splendoarea ei şi a magnificei mustăţi precum în imaginile care-l au protagonist în expoziţia de fotografie deschisă în aceste zile la Galeria Calina. Drept e că Stelian Acea, artistul expozant, e pasăre rară prin galeriile urbe şi, când se-arată, te-aştepţi să rupă gura târgului. N-are nevoie de asta, la drept vorbind, căci Stelian Acea este unul dintre prea puţinii artişti fotografi timişoreni cu premii şi cotaţie internaţională, de ani buni. Vâlva pe care expoziţia sa din singurul spaţiu timişorean dedicat exlcusiv artei contemporane a stârnit-o e pe deplin meritată. Fără se pedaleze pe temele la modă, gen consumism, anorexie, globalizare, marginali, relaţii maladive etc, Acea îşi fascinează privitorii cu o perspectivă esenţială asupra umanităţii, în care detaliile infinitezimale ale lucrului asupra imaginii sunt copleşitoare. Efectul este amplificat de o panotare inspirată şi inteligentă: nicicând un cal nu putea evoca omenescul mai emoţionant decât învecinat cu chipul ascuns al omului; nici mai ameţitor zborul unor papagali peruşi pe tavan, încoronaţi (pe) drept colibri. Strigăt, feminitate, zbor, uscător de păr, nud, apă, lumină sunt, la Acea, imagini cu care construieşte o lume limpede, dramatică, cu o poetică puternică şi tulburătoare.