Caligula: un cabaret al Lunii, teatrului si mortii

„Adevarul e simplu si pur. Adevarul e ca oamenii sunt nefericiti si mor.”

Pare deja o mantra a festivalului teatral de la Arad ca spectacolul de inceput sa fie o experienta bulversanta. Dupa aparitia artistic-epifanica a Nicolei Kehrberger in Studio su Medea, anul trecut, editia 2009 a Festivalului de Teatrul Clasic s-a deschis cu un alt spectacol eclatant: Caligula, dupa Albert Camus, montare a regizorului sloven Tomaz Pandur.


„Oamenii nu cred destul de tare in teatru. Daca ar face-o, ar sti ca fiecare om are dreptul sa joace in tragedii celeste si sa fie Dumnezeu”.

Caligula este, in viziunea regizorala a lui Pandur, tragedia omului fundamental singur in fata absurdului existentei, dar in aceeasi masura un spectacol Despre Teatru, despre menirea acestuia, un discurs al artistului despre sacralizarea metaforei si despre libertate. Tomaz Pandur face in textul lui Camus un decupaj al cuvintelor mari, al ideilor fundamentale, al simbolurilor majore, pentru un spectacol al ideilor profunde: afirmate, analizate, asumate, apoi exorcizate printr-o privire detasata, din afara spectacolului. Roma intreaga e un teatru, iar Caligula insusi este Dumnezeul crud si disperat al acestei lumi, un dumnezeu al neputintei destructive si autodevoratoare, care proclama dictatura Imposibilului: cand voi aduce cerul pe apa si Luna va fi a Mea, poate atunci oamenii vor fi fericiti si nu vor mai Muri. Spectacolul sau se construieste din elemente primare, cosmogonice: apa (pe intreaga suprafata a scenei), foc, umbre si un zid de piatra (element central al decorului, purist arhitectural, care redefineste ingenios spatiul scenic) ce desparte lumea lui Caligula de „cealalta” lume alcatuiesc aproape intreaga scenografie (conceptul scenografic poarta brandul Numen) a spectacolului.

„Si cel mai rau este gustul din gura. Nici sange, nici amar, nici moarte, ci ceva din toate astea”.

Caligula - personaj multiplu: avatarurile lui, barbati tineri, aproape adolescenti, intra in scena manjiti de sange pe gura si pe piept (Pandur utilizeaza elemente de „teatru anatomic” pentru a stoarce, literalmente, sange din cuvinte), cel mai adesea goi, in afara esarfei de pe solduri, de cizme si de cravasa, de bratul stang al puterii invesmantat in auriu, vin si il dezvaluie in toate ipostazele. Caligula dictatorul nebun, schizofrenic, paranoic, epileptic, vicios, Caligula incestuosul si perversul, indragostit de sora lui si de sclavul lui si de Luna, Caligula fanaticul iubirii, exhibitionistul, insomniacul, artistul, divinitate blazata care-si chinuie supusii ca pe cobai in custile inguste ale existentelor lor umane.

„Cat de disperat si singur poate fi omul care are totul, in afara de singurul lucru pe care si-l doreste?”

Dincolo de spectacolul cruzimii, viciului, raului ca forma a puterii absolute, Caligula lui Camus&Pandur este un actor al mortii, iar spectacolul sau - un cabaret tragic. Solutiile regizorale care construiesc acest cabaret, chiar daca nu intotdeauna si intrutotul originale (reducerea scenei la dimensiunile unei machete, folosite, spre pilda, de Silviu Purcarete in al sau Faust, jocul de sah al procesului etc.) , uneori voit recognoscibile, sunt uluitor de spectaculoase in simplitatea lor, clare, coerente, usor de decriptat. Scena dansului cu Luna insangerata (rapel evident la Dictatorul lui Chaplin) este naucitor de emotionanta. Fetisul Lunii, obsesia posesiei ei este forma pe care o ia disparea eroului
Muzica originala compusa de Silence este o impecabila insotire a constructiei dramatice, repetitiile au rol de sentinta, personajele care alcatuiesc Curtea imparatului au efect de metronom in mizanscena, valetul, cu manusi albe si tava cu pahare cu vin rosu, e martorul tacut al intregului cabaret macabru al istoriei. Caligula se dezice de oameni si lumea il reneaga. Si pentru ca marturiile scribului oficial al cezarului sunt incomplete si suspectibile de minciuna, Caligula, Imparatul adevarului, isi spune si recompune povestea. Precum Albert Camus il aduce pe Caligula in scena „tocmai in timpul in care alti dictatori se pregateau sa isi lase amprenta asupra istoriei”, Pandur il aduce in scena pe Adolf Hitler, in a carui reflexie imperatorul Gaius Caligula redevine baietandrul dezorientat, pierdut, captiv in cursa propriului joc narcisist „de-a moartea”, propria moarte.