Blues-ul merdenelei

Una dintre multele tâmpenii care se spun în şi carevasăzică despre urbe, pe lângă aiureala cu oraşul trandafirilor/parcurilor, pe lângă gogoriţa nesimţită cu „oraşul de cinci stele”, este aia cu Timişoara-mare-iubitoare-de-jazz. Am tot auzit-o, ba chiar am şi rostit-o în câteva rânduri, în parte sedusă de incredibilele întâmplări care au adus în oraş nume precum Trilok Gurtu, Oregon, Molvaer, Eberhard Weber sau Avishai Cohen, parte fiindcă sloganul repetat se înghite, până la urmă, nemestecat. Acum tind însă să cred că există, cel mult, timişoreni iubitori de jazz. Nu foarte mulţi şi, până la urmă, aceiaşi. Cei care, de exemplu, vin de 19 ani la Gala Blues-Jazz, se cunosc şi se recunosc între ei ca la întâlnirea promoţiei X de liceu, se salută ca-n familie cu artiştii şi, în mare parte, intră în sală fără să plătească bilet, în baza relaţiilor amicale pe care le au cu muzicienii sau cu nevestele, copiii, vecinii sau aproximativii cunoscuţi ai acestora. La drept vorbind, Gala BJ a trăit şi s-a hrănit toţi anii ăştia din încăpăţânarea intratabilă a lui Kamo, care s-a opintit să facă din sărăcie bici care să mai şi sune a jazz&blues, să-l împingă înainte cu buget pe sponci obţinut din căciuleală la autorităţi opace şi la prietenii (aceiaşi mereu) cu ceva căpătuială şi să ignore cârteala concitadinilor cu mari veleităţi de „critici” (mai nou cu platformă free pe forumurile de ştiri) ba că artiştii ăştia nu-s de nasul lor cel fin, ba că blues-ul porcului miroase a fezandat, ba că „a fost sau n-a fost” blues. Incontestabil însă este că 19 ediţii ale unui festival de jazz înseamnă o longevitate tangentă cu paranormalul într-un oraş ca Timişoara, că obstinaţia lui Kamo are mult de-a face cu faptul că publicul local ştie, de ceva timp, să aplaude solo-urile, că –n sală vezi şi copii cărora le curge mississipi prin vene când le cântă sublimul Sir Blues Răcilă, că experimentele lui Grencso îşi au publicul lor fanatic şi cultivat. La fel de evident este însă că gala BJ este cam tot ce poate şi ştie oraşul ăsta, că înfocata „iubire de jazz” a Timişoarei e o mare abureală, câtă vreme când e să dea bani pe bilet la EST, Molvaer sau Bălănescu multora li se pare prea scump şi mai bine ascultăm ceva de pe FM la berărie, câtă vreme din miserupismul celor care chivernisesc bugetul comunitar şi pentru că nu s-a găsit nici măcar un singur sponsor de criză, s-a ales praful de Festivalul Timişoara Jazz şi de şansa noastră de a-i auzi luna asta pe Martin Taylor, Norma Winston şi alţi mari de tot muzicieni. Orice producător de eveniment cultural în România ştie că de la buget vin de 5 ori mai puţini bani decât ai bătut palma cu statul şi cu 10 luni după ce festivalul s-a terminat, onorariile şi facturile s-au achitat...în mod miraculos. În România pentru fiecare festival de teatru care moare se nasc alte cinci: de sarmale, de jumări, ceapă, mămăligă, bere sau cârnaţi. „Ştii ce lipseşte de la gala asta?”, m-a întrebat, cu familiaritatea conesseurului un ins, între două reprize bluesjazziste. Şi tot el a răspuns: „tonetele alea de patiserie care erau la liceul de muzică, alea cu merdenele!”. Nici măcar n-am râs. Mi-am dat seama că în preaiubitoarea şi megamelomana Timişoară se mai poate face doar „jazz de necaz”, cum deja câţiva tineri şi foarte deştepţi muzicieni şi-au botezat bluetopia...

foto (c) www.fotosen.ro