Timişoara by theater sau O istorie a trădării

Rosencrantz şi Guildenstern sunt morţi. Umbra lui Hamlet ne bântuie încă


Cap sau pajură? Să fie oare fatalitatea cea care face să cadă moneda de fiecare dată pe aceeaşi parte? Să fie trădarea semnul fatalităţii? Căci ce ar fi istoria umanităţii fără lungul şir de trădări care a marcat-o? Să fie ea, trădarea, izvorul –mit din care actul teatral - “oglindă a realităţii” îşi extrage duplicitatea ? Cap-pajură, alegere sau destin implacabil, spectrul memoriei, vină şi justiţie imanentă…


În urmă cu exact şase ani (dacă memoria nu-şi exercită chiar acum viciul trădării), directorul de scenă Victor Ioan Frunză monta la Teatrul Maghiar din Timişoara spectacolul cu piesa Hamlet, de William Shakespeare. Un spectacol monumental despre puterea covârşitoarea a amintirii şi a teatrului însuşi, o montare care revoluţiona percepţia asupra spaţiului teatral, aducând în arealul de joc tone de pământ, o linie ferată şi o drezină – vehicul metaforă de trecere din planul nebuniei (de)jucate în cel al judecăţii hamletiene, un spectacol magistral şi profund emoţionant care avea să marcheze, tragic şi dureros, sfârşitul violent al unei epoci pe scena Csiky Gergely. Căci Hamlet-ul maghiar a murit prematur, în faşă încă, o pruncucidere teatrală ca o declaraţie de război care a deschis calea trădărilor, atrocităţii, violenţelor, injustiţiei şi, în cele din urmă, gustul amar pentru amintire şi înrămarea trecutului.

Capodopera lui Sir Tom Stoppard, “Rosencrantz şi Guildenstern sunt morţi”, distinsă cu premiul Tony şi ecranizată într-un celebru film avându-i în distribuţie pe Gary Oldman, Tim Roth şi Richard Dreyfuss, i-a venit ca o mănuşă regizorului Victor Ioan Frunză pentru un memorabil discurs teatral reflexiv, nu vindicativ, nu justiţiar, ci unul profund moral, necruţător, impecabil estetic. Lansat ca prim eveniment al actualei stagiuni maghiare la Timişoara, spectacolul îşi împarte, cu sau fără voie, publicul în două tabere, nu adverse, ci plasate în arealuri adiacente de lectură: cei care au fost martorii acelui Hamlet istoric şi cei care doar îi zăresc spectrul într-un spectacol nou. Şi pentru unii, şi pentru ceilalţi un spectacol captivant despre vinovăţie şi despre arta chinuitoare de a eluda mustrările conştiinţei maculate. Rosencrantz şi Guildenstern, amicii de studenţie ai lui Hamlet reiau la infinit traiectoria trădării care duce la propriile lor morţi, un purgatoriu chinuitor în care procesul propriilor alegeri, laşităţile şi subterfugiile sunt, sub combustia puternică a amintirii, roţile dinţate care sfâşie învelişul prea subţire al “scuzei” implacabilei sorţi. Stopppard urmăreşte cu o minuţiozitate împănată de umor şi cruzime ce se întâmplă cu personajele sale în culisele dramei hamletiene, pe drumul lor spre Elsinor, şederea lor la palat şi călătoria pe mare spre fatala Engliteră, dubiile lor, spaima şi falsele scrupule, jocul de-a cap-şi-pajură a căui miză e chiar viaţa lor. Martor şi interferent al celor două planuri dramatice – cel al lui Hamlet şi cel al “amicilor” săi damnaţi- este Actorul, este trupa de actori, Teatrul însuşi, adică “locul unde se adună fragmentele Misterului Realităţii”, citându-l chiar pe V.I.Frunză. Actorul, a cărui moarte este teatrală şi anulată de însăşi eternitatea artei sale, intră în jocul de-a cap-şi-pajură nu pentru a –l câştiga, ci pentru a-I învăţa pe eroi două (cel puţin) lucruri esenţiale: că nu merită să mori decât spectaculos şi că nicio crimă nu va rămâne datoare ucigaşului.

Nici că s-ar fi putut scrie o piesă mai potrivită pentru V.I.Frunză, la fel cum nu s-ar fi putut găsi un loc mai potrivit de a o pune în scenă: o inefabilă consonanţă leagă textul şi contextul acestei montări. Scenografa Adriana Grand regăseşte prin magaziile teatrului aproape întreg decorul şi costumele spectacolului de acum şase ani, cu Hamlet. Dintr-o dată, pentru spectatorul acelui Hamlet, în lectura spectacolului Rosencrantz şi Guldenstern se aglutinează emoţii vechi şi noi, înţelesuri, nostalgii, amintiri. Reapar în scenă “fotoliul confesiunilor “ - cel cu trei locuri, spadele şi cupele otravite, veşmintele şi podoabele reginei din vechiul spectacol. Dar nimic nu mai are strălucirea şi luxul de odinioară, toate fragmentele recuperate ale acelui Hamlet sunt cu intenţie expuse de creatori în decrepitudine, o ponoseală care vorbeşte despre trecerea timpului şi perisabilitatea artei teatrale. Scene din Hamlet se derulează fragmentar în fundalul spectacolului, halucinante halouri din alt timp, bântuite de spectrul unei iluzorii eternităţi. În prim plan, Rosencrantz şi Guildenstern despică în 14 firul malversaţiunilor lor, încercând, neputincioşi, să găsească şi să dezlege nodul, momentul, greşeala care duce din nou şi din nou, invariabil, la moarte. Dumul peste mare este, precum trecerea peste miticul Styx: călătoria se “petrece” într-un refrigerator de morgă, splendidă “invenţie americănească” a Adrianei Grand, personajele ies cu tipologiile şi temerile lor din sertare, iar eroii piesei sunt însoţiţi de Actor, inevitabil Charon al morţii.

Pentru rolurile titulare, regizorul alege doi actori complementari: Katona Laszlo, o vedetă a scenei budapestane de astăzi, membru al celebrului atelier de teatru alternativ Kretakor, interpretează cu o nonşalanţă seducătoare un Rosencrantz şmecheraş, temător, care-şi înşeală remuşcările şi chiar moartea într-o prefăcută amnezie, şi Balazs Attila, interpretul lui Hamlet în invocatul spectacol de acum şase ani, jucându-l pe Guildenstern cu o evidentă dorinţă de relansare pe orbita teatrului şi rolurilor cu miză. Absolut remarcabil în partitura unui Hamlet interiorizat, damnat, emoţionant, este tânărul Farago Zeno, un foarte posibil prinţ al Elsinorului într-o montare viitoare. La fel, ochiul spectatorului se lipeşte cu fascinaţie de Pall Gecse Akos , ale cărui mobilitate şi expresivitate corporală sunt remarcabile. Notabile apariţii în scenă, cu joc justificat şi bine măsurat, sunt cele ale lui Bandi Andras, Szilagyi Agota şi Kiss Attila, precum şi cele ale personajului colectiv trupa de actori.
O contribuţie aparte la atmosfera spectacolului o are muzica originală compusă de Cari Tibor şi interpretată live Sorina Anghelescu, Radu Guţi şi Călin Radu.


Didascaliile lui Stoppard sunt clare în ce priveşte spaţiul de joc, iar creatorii spectacolului, Frunză-Grand, le respectă întocmai: piesa se joacă în interiorul unui teatru, spectatorii văd, ca în oglindă, sala de spectacol. Astfel, la fel ca-n Darul Gorgonei, un alt spectacol “ars poetica” al lui Victor Ioan Frunză, Rosencrantz şi Guildenstern sunt morţi devine nu doar un spectacol de teatru în teatru, ci şi (sau mai ales), teatru despre teatru, despre esenţa acestei arte, despre însuşirea ei de a spune adevăruri. Un spectacol -ghilotină, tulburător, coagulat, dens textual, impregnat de umbrele trecutului, despre trădare şi vină, despre damnarea trădătorilor în purgatoriul anonimatului şi, în aceeaşi măsură ca Hamlet - predecesorul, despre puterea amintirii.

“Am lucrat spectacolul nu din perspectiva "mortii lui Hamlet", ci din unghiul celui care înţelege cât de mult costă verticalitatea”, scrie regizorul Victor Ioan Frunză în “scrisoarea către un vechi prieten”.

nb: Spectacolul Rosencrantz şi Guildenstern sunt morţi poate fi (re)văzut pe scena Teatrului Maghiar din Timişoara marţi, 24 noiembrie, de la ora 19.