miercuri, 7 septembrie 2011

Mihai -Corneliu Donici despre Bac:


Şcoala românească este precum societatea românească. De mâine, propun instalarea de camere video şi microfoane în cabinetele tuturor primarilor, preşedinţilor de consilii judeţene, deputaţilor, senatorilor, secretarilor de stat, primi şi ultimi miniştri, preşedinţilor de partid şi de stat.

foto (c) fotosen.ro

marți, 6 septembrie 2011

Bac. Revizie sub duniţă.



Sâmbătă am făcut Revizia. Marea revizie, de acolo, aşadar, majuscula. Adică am scos din pătuţ dunile, plapumele, zecile de perne de puf ciupelit de pe guşa generaţiilor de gâşte contemporane cu copilăria mea, le-am bătut, scuturat, înfoiat, ţinut la soare, aruncat ce moliile au mâncat, cusut cu aţă roz găurelele şi, pe rând, pus la loc, cu gândul că-s prea multe, prea multe, trebui să dormim mai mult. Ori să dormim mai mulţi.


Aşa am găsit duniţa. Adică Duniţa. Din cauza ei am urât şcoala, am urât-o cu un an înainte, am urât-o cât pentru 20 de ani care au urmat. Tot cu duniţa m-a consolat mama, amăgindu-mă că o luăm cu noi la şcoală şi în pauze ea, cu autoritatea ei de Învăţătoare Supremă, o să-i dea afară pe copii din clasă ca să pot eu să stau pe duniţă şi duniţa pe picioarele ei şi să-mi legene capul până se-nvârte tavanul şi să-mi cânte aia cu nani nani puiu’ mamii vino mâţă de dă-i ţâţă şi tu curcă de o culcă....


Pe urmă am detestat-o cu o perseverenţă plină de urdori fiindcă începea prea de dimineaţă. Şi pentru că domnul învăţător Hegheşan m-a prins cu Lorelei pe sub bancă în vreme ce repetam mecanic ana are mere a-na a-re me-re anaaremere şi mi-a confiscat Lorelei şi m-a pedepsit să citesc Fraţii Jderi. Şi pentru că scriam urât, iar caligrafia mi se părea cea mai cretină pierdere de timp, pentru că la sport mă durea capul când alergam şi niciodată n-am reuşit să înţeleg cum poate cineva sări peste o capră mai înaltă decât el şi ce capră ar putea fi aia, cântam fals, iar în cor era Pişta şi lângă el grasa de Mari Harle şi pentru că fără bolduri cu cap colorat nu mă descurcam să găsesc Platforma Gornoviţa şi Pasul Tihuţa pe hartă.

Am urât cu spume zilele de 8 martie şi compunerile cummiampetrecutvacanţa date ca sa mai aibă ei, dascălii, o oră vacanţă, micile nedreptăţi şi veceurile cu pulisme agramate, dimineţile de luni şi tezele la istorie, numărul matricol, fondul şcolii şi banchetele.

Dar erau atâtea reguli de încălcat, atâtea cărţi de citit pe ascuns, atâtea plăceri interzise, Şatra pentru că era scena cu naşterea şi Drumul ascuns al adoratei HPB, ca să nu mai zic de Groapa domnului Barbu sau de riga Crypto a celuilalt Barbu. Pe Gheba şi pe Arimescu i-am iubit ca pe Lucian din Samosata, fiindcă nu erau în manual, iar olimpiadele le-am servit ca pe răul necesar ca să poţi purta creastă punk şi bocanci şi mătănii, era un schimb cinstit, zic eu.

Doar că în pofida a tot ce am urât în şcoală, la revizie îi găsesc pe Papa al meu şi pe papa Gufi, pe domnul Mioc, domnul Bărbuia, doamna Pegulescu, domnul Petroiu şi doamna Andreica , pe toţi cei care au stat de „duniţă” ca să pot eu citi cât îmi vine. Şi nu ştiu câtă maturitate conţine bacalaureatul, cel de atunci şi cel de acum, a mea, maturizarea, a fost că nicicând de atunci n-am mai apucat să citesc ca-n vremea duniţei.


Foto (c) fotosen.ro

marți, 12 aprilie 2011

Switch. Spectacol cu cromozomi. By Frenák




Un spectacol pe care te aştepţi să-l vezi la Paris sau la Londra. Nu aici, unde afişele cu şuşe căptuşesc kilometri de garduri. Şi totuşi, Teatrul Naţional Timişoara a declanşat comutatorul unor evenimente de senzaţie, care îl plasează, incitant şi periculos, în avangarda fenomenului scenic din România. „Switch”, spectacolul coregrafului maghiaro-parizian Pál Frenák, este indiscutabil unul dintre aceste evenimente.
Pál Frenák este, după Rodrigo Garcia, a doua vedetă de celebritate europeană care montează în această stagiune la Teatrul Naţional Timişoara. « Switch », spectacolul său de teatru-dans, este un discurs feminist, deştept, curajos şi ….plin de testosteron. Un spectacol despre memorie şi perpetuare, care poate avea tot atâtea citiri câţi ochi îl privesc.
Proiecţii fulgerătoare excelent concepute de artistul video Philippe Martini, fragmente de memorie a genelor, obsesii şi spaime transmise ereditar, deschid scena în care personajele, fără identitate, fără sex, irecognoscibile sub măştile de silicon, se agită frenetic în jurul unei mese. Reduse la stadiul de cromozomi, de XX-XY, de alegere şi întâmplare, repetă mecanic fraze, frânturi, senzaţii din vieţile celor fântâna viitoarelor lor vieţi. Dragostea, sexul, copulaţia, vânarea clipei fecunde, dansate pe masă de doi uluitori balerini ai Companiei Pál Frenák, Jessica Simet și Laszlo Major, este secondată de emoţia trepidantă a personajelor care-şi joacă şansa numită « to be or not to be », într-un irezistibil vals al spermatozoizilor, dansat pe scaunele cu rotile (care devin într-o altă memorabilă scenă câini de companie). Hominizi fără o altă memorie decât cea a celor pe care îi moştenesc şi urmează, îşi exersează agitat, violent sau nostalgic viitoarele obsesii, dragoste, suferinţă, abandon, singurătate, succes, seducţie, aparenţe, sâni mari şi talie îngustă, catwalk, spaima de bătrâneţe, etc. Odată abandonate măştile, îşi întregesc aceste obsesii cotidiene într-o experienţă repetabilă, o rutină existenţială în fond inutilă, privită într-o perspectivă feministă (« Bărbaţii sunt femei degenerate »), (auto)ironică şi tranşantă, salvată in extremis tot de dansul iubirii, la care invitaţi chiar spectatorii.
Excelentă construcţie dramatică pornind de la sugestiile actorilor, textul dramaturgului maghiar Mátyás Varga transmite idei fundamentale într-un limbaj contemporan, familiar, concepte majore în contrapunct cu ironice rapeluri la concrete teme ale ultimei ore precum chestiunea câinilor comunitari şi mesajul lui Brigitte Bardot. Distribuția spectacolului îi reuneşte pe actorii Claudia Ieremia, Andrea Tokai, Cătălin Ursu (care aduce în scenă o dulce şi colorată replică de baby Bibi din Piaţa Roosevelt), Ana Maria Cojocaru, Daniela Bostan, Laura Avarvari, Irene Flamann Catalina, Mirela Puia, Luminița Tulgara, Ana-Maria Pandele şi Mălina Manovici. O însemnată felie din farmecul aparte al spectacolului i se datorează scenografului timişorean Zsolt Fehervári, creator al unui inspirat decor minimalist şi funcţional, dominat de o masă-planşă de dans cu o puternică senzaţie de plutire deaupra solului, şi compozitorului Gilles Gauvin, a cărui muzică, în care inflexiunile Coco Rosie se insinuează persuasiv, îmbracă impecabil întregul spectacol.
„Switch” va avea premiera oficială în luna mai 2011, în cadrul Festivalului European al Spectacolului de la Timişoara FEST- FDR, însă o avanpremieră a spectacolului este programată chiar în această seară, 12 aprilie, de la ora 19, la Sala 2 a TNT.

foto (c) fotosen.ro

miercuri, 19 ianuarie 2011

Rock ad-hoc, porţie dublă.


duminică, 16 ianuarie 2011. Friends will be friends ?

Scriu la călduţ, adică după vreo două zile de la marea rockăreală filarmonistă. Şi-mi pare bine că plăcute îndatorinţe prieteneşti m-au împiedicat să scriu la cald, căci m-aş fi simţit ca o Killer Queen mai apoi. Scriu deci la călduţ spre rece, cam aşa cum m-a lăsat pe mine ceea ce pentru unii va rămâne, pesemne, cel mai fierbinte eveniment al stagiunii „simfonice” timişorene. În orice caz, primul în istoria ei recentă când orchestra timişoreană a cântat de două ori într-o seară un concert, ca să încapă toată lume în sală, când îmbulzeala la filarmonică a depăşit-o pe cea din supermarketuri în ajunul sărbătorilor.

Ceea ce, dincolo de inaderenţa mea incurabilă la fenomenul rock (care chiar în cele mai izbutite manifestări ale lui mi s-a părut întotdeauna excesiv şi exhibiţionist) m-a deranjat la fiecare dintre concertele de „rock simfonic” ale Filarmonicii Banatul (ca şi ale altor filarmonici) sunt liniile melodice simpliste, debile, aproape jignitor de naive pentru o orchestră în stare să cânte Brahms. Oricât aş fi vrut să mă las cuprinsă de orice „kind of magic”, toată rockăiala filarmonistă mi-a sunat şcolăreşte, fără nerv şi fără complexitate şi am suferit sincer auzind Yellow Submarine ca un marş cântat de fanfară în foişorul parcului din Buziaş. În partea a doua, acolo unde aranjamentele pentru orchestră şi cor ale pieselor Queen au fost realizate de Horst Hans Backer (despre care aud c-ar fi un mult mai bun compozitor decât dirijor), concertul a săltat binişor, spre o profunzime dată, desigur, şi de fondul „in situ” simfonic al capodoperei Bohemian Rhapsody.

Pe culmile disperării m-a adus însă solistul serii, debutantul Andrei Daranyi, al cărui feeling pentru Queen şi pentru rock, declarat în pagina caietului-program, e la fel de evident ca afinitatea mea faţă de fotbal, galeria Poli sau Stana Izbaşa. Junele tenor care, tot conform caietului-program, „şi-a descoperit talentul muzical în cluburile de caraoke (am păstrat grafia originală, n.m.) pe care le frecventează cu plăcere” şi unde, nu ne îndoim, e chiar vedetă, odată ajuns pe scena Filarmonicii a falsat copios, a tremurat, şi-a pierdut firicelul de voce, a dat ochii peste cap şi a ratat, orbecăind, intrările ( făcându-mă să mi-l imaginez pe Mercury rotindu-se ca un titirez al neputinţei în mormânt). Ba chiar a sărit, în vreo două –trei rânduri peste cuvinte, filarmonica neglijând să-şi instaleze până astăzi „prompter”-ul de karaoke. Am plecat de la concert părându-mi rău de el. Că a fost împins pe scenă sau c-a ajuns acolo fiindcă nu costa mult, că şi-a dat au ba seama cât de jalnică, de patetică a fost prestaţia lui, nici măcar nu mai contează. Pe scenă eşti singur şi când, biet boboc, vrei să porţi papucii lui Freddie, huiduielile le încasezi solitar.

Foto (c) fotosen.ro