Follow by Email

A apărut o eroare în acest obiect gadget

marți, 27 octombrie 2009

dovlecarie




Bortosi, fecunzi, luminosi

Dovlecii

asteapta

sa-si nasca Semintele

in cezariana
cu un cutit de bucatarie


(c) fotosen.ro

duminică, 25 octombrie 2009

downshifting vs profit

in termeni de profit, eu si gladiolele nu suntem o idee buna. adica am pus 378 de bulbi si am scos. 9. (suma in litere: noua).


I-am pus, adica bulbii in pamant, asta-primavara, cu Sensei-ul de kendo. I-am scos azi, cu cazmaua de geniu a Colonelului.


Bun, sa fiu mai explicita: ideea e ca pui un bulb si scoti 2 -3. Adica in mod normal. Pui 300 si scoti 900.

Nu 9.

Da' buni si astia

joi, 22 octombrie 2009

Caligula: un cabaret al Lunii, teatrului si mortii


„Adevarul e simplu si pur. Adevarul e ca oamenii sunt nefericiti si mor.”

Pare deja o mantra a festivalului teatral de la Arad ca spectacolul de inceput sa fie o experienta bulversanta. Dupa aparitia artistic-epifanica a Nicolei Kehrberger in Studio su Medea, anul trecut, editia 2009 a Festivalului de Teatrul Clasic s-a deschis cu un alt spectacol eclatant: Caligula, dupa Albert Camus, montare a regizorului sloven Tomaz Pandur.


„Oamenii nu cred destul de tare in teatru. Daca ar face-o, ar sti ca fiecare om are dreptul sa joace in tragedii celeste si sa fie Dumnezeu”.

Caligula este, in viziunea regizorala a lui Pandur, tragedia omului fundamental singur in fata absurdului existentei, dar in aceeasi masura un spectacol Despre Teatru, despre menirea acestuia, un discurs al artistului despre sacralizarea metaforei si despre libertate. Tomaz Pandur face in textul lui Camus un decupaj al cuvintelor mari, al ideilor fundamentale, al simbolurilor majore, pentru un spectacol al ideilor profunde: afirmate, analizate, asumate, apoi exorcizate printr-o privire detasata, din afara spectacolului. Roma intreaga e un teatru, iar Caligula insusi este Dumnezeul crud si disperat al acestei lumi, un dumnezeu al neputintei destructive si autodevoratoare, care proclama dictatura Imposibilului: cand voi aduce cerul pe apa si Luna va fi a Mea, poate atunci oamenii vor fi fericiti si nu vor mai Muri. Spectacolul sau se construieste din elemente primare, cosmogonice: apa (pe intreaga suprafata a scenei), foc, umbre si un zid de piatra (element central al decorului, purist arhitectural, care redefineste ingenios spatiul scenic) ce desparte lumea lui Caligula de „cealalta” lume alcatuiesc aproape intreaga scenografie (conceptul scenografic poarta brandul Numen) a spectacolului.

„Si cel mai rau este gustul din gura. Nici sange, nici amar, nici moarte, ci ceva din toate astea”.

Caligula - personaj multiplu: avatarurile lui, barbati tineri, aproape adolescenti, intra in scena manjiti de sange pe gura si pe piept (Pandur utilizeaza elemente de „teatru anatomic” pentru a stoarce, literalmente, sange din cuvinte), cel mai adesea goi, in afara esarfei de pe solduri, de cizme si de cravasa, de bratul stang al puterii invesmantat in auriu, vin si il dezvaluie in toate ipostazele. Caligula dictatorul nebun, schizofrenic, paranoic, epileptic, vicios, Caligula incestuosul si perversul, indragostit de sora lui si de sclavul lui si de Luna, Caligula fanaticul iubirii, exhibitionistul, insomniacul, artistul, divinitate blazata care-si chinuie supusii ca pe cobai in custile inguste ale existentelor lor umane.

„Cat de disperat si singur poate fi omul care are totul, in afara de singurul lucru pe care si-l doreste?”


Dincolo de spectacolul cruzimii, viciului, raului ca forma a puterii absolute, Caligula lui Camus&Pandur este un actor al mortii, iar spectacolul sau - un cabaret tragic. Solutiile regizorale care construiesc acest cabaret, chiar daca nu intotdeauna si intrutotul originale (reducerea scenei la dimensiunile unei machete, folosite, spre pilda, de Silviu Purcarete in al sau Faust, jocul de sah al procesului etc.) , uneori voit recognoscibile, sunt uluitor de spectaculoase in simplitatea lor, clare, coerente, usor de decriptat. Scena dansului cu Luna insangerata (rapel evident la Dictatorul lui Chaplin) este naucitor de emotionanta. Fetisul Lunii, obsesia posesiei ei este forma pe care o ia disparea eroului
Muzica originala compusa de Silence este o impecabila insotire a constructiei dramatice, repetitiile au rol de sentinta, personajele care alcatuiesc Curtea imparatului au efect de metronom in mizanscena, valetul, cu manusi albe si tava cu pahare cu vin rosu, e martorul tacut al intregului cabaret macabru al istoriei. Caligula se dezice de oameni si lumea il reneaga. Si pentru ca marturiile scribului oficial al cezarului sunt incomplete si suspectibile de minciuna, Caligula, Imparatul adevarului, isi spune si recompune povestea. Precum Albert Camus il aduce pe Caligula in scena „tocmai in timpul in care alti dictatori se pregateau sa isi lase amprenta asupra istoriei”, Pandur il aduce in scena pe Adolf Hitler, in a carui reflexie imperatorul Gaius Caligula redevine baietandrul dezorientat, pierdut, captiv in cursa propriului joc narcisist „de-a moartea”, propria moarte.

marți, 20 octombrie 2009

Mirador, mi-i deja dor!


Sunt cea mai mişto, cânta Susana, priveşte-mi glezna şi-ai să plângi, zice, sunt cea mai mişto. Şi chiar este năucitor de frumoasă cu trupul ei androgin, cu coastele lungi care se văd prin plasa verzuie cum ţin ca-ntr-un corset carnea şi sângele şi hormonii de femeie şi vintrele de bărbat războindu-se-ntre ele, Susana e travestit şi ăştia, când e să fie, sunt cele mai frumoase femei. Songul ei umple Piaţa Roosevelt de miros de iarbă, sex şi tristeţe, priveşte-mi glezna, zice şi adevărul e că ai de ce plânge, acolo i-a alunecat siliconul, n-aţi mai văzut aşa o gleznă şi n-aţi mai văzut aşa o piaţă, vă jur. Songul Susanei face să se coacă portocalele in portocalii din cimitirul săracilor ca un rai dement, face să încremenească pisicile de argilă, îi face pe trecători, pe spectatori, să ofteze, şi pe Aurora să zâmbească mândră de colocatara şi protejata ei.

Pisicile sunt cu sutele, acolo negre, dincolo gri, turcoaz, roz sau roşii, pisicile stau in banda, au gang-urile lor. Din când în când o pisică roz se pripăşeşte în altă haită, ăsta e lucrul care defineşte Piaţa Roosevelt, bizarii, marginalii care –s priviţi ca ciudaţi tocmai fiindcă nu stau printre ai lor, întotdeauna se găseşte cineva mai freaky ca tine, asta face Piaţa Roosevelt un loc bun de trăit. Si de murit. Întotdeauna se găseşte cineva să adune pisicile de pripas, vreo secretară bătrână care –şi încălzeşte tumorile cu perne pneumatice vii, până când cancerul o omoară.

Moartea e peste tot în Piaţa Roosevelt, stă ca dealerii atârnată –n copaci. În orice spectacol al lui Afrim, în toate poveştile lui, e un puşti frumos, imberb şi suplu, la bustul gol, e băiatul-bărbat care moare în cele din urmă, aici moare urât, tăiat bucăţi-bucăţele până când una dintre curve (aceea care fumează şi bea cu degetele de la picior) îl crede o lebădă neagră frântă, întotdeauna băiatul moare ucis de partea cea mai nasoală a realităţii, dar moare cu rost, să-i facă pe ceilalţi să se vadă pe ei înşişi.

Noroc că există Aurora, transexuala care are grijă de toţi şi de toate: de curvele de la bordelul Gloria, de secretara bătrână, moştenită şi canceroasă, de fata bingo care n-are prieteni, de flautista fado, de pozele morţilor din cimitir şi de travestiţii care sunt, ăsta-i adevărul, cele mai frumoase femei. Îmi plac aproape toate personajele care populează Piaţa Roosevelt şi au dificultăţi cu cifrele şi exactitatea, prea simpatice să le crezi, prea frumoase să le respingi. Aurora e preferata mea, îmi place de mor cum coboară, din casa ei ca un porumbar, pe o bară de strip-tease, îmi plac perucile ei şi hainele ţipătoare şi stilate, îmi place totul la ea, aşa lua-o acasă, îmi place că ştie că e patetică atunci când e patetică şi că poate să fie autoironică şi detaşată şi tot umorul ăla care se degajă în jurul ei e ca oxigenul pentru relaţia cu realitatea. În casa ei, lângă bibeloul cu balerina şi lângă icoana cu Fecioara stau trei pendule care măsoară timpul, căci Aurora e o divă şi divele de timp se tem.

Piaţa Roosevelt e deocheată: bagi un bănuţ în fantă şi de după cortine nu stii ce iese: poate sex cu miros de portocale, poate muzica ori moartea ori chiar puţină dragoste. Piaţa Roosevelt, o piesa de Dea Loher, este, după gustul meu, cel mai bun spectacol făcut de Radu Afrim (dintre cele pe care le-am văzut, desigur) şi unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le-am văzut vreodată, nu doar în teatru. Îmi place povestea, locul, decorul, îmi plac pisicile şi songurile, atmosfera şi personajele, micile accente şi detaliile infinitezimale, Mannha de Carnaval şi toată tristeţea dulce care se revarsă din ele. Citesc pe blogul regizorului că „sunt semne clare că el (spectacolul, n.n.) va muri soon” şi mă inundă amărăciunea. Oricum, câte zile şi nopţi o mai avea, sper să treacă toţi cei care mă locuiesc prin Piaţa Roosevelt: e ca unul dintre acele vise puternice din care te trezeşti cu sentimentul că nu e o scorneală a somnului, ci o realitate paralelă pe care o ştii foarte, foarte bine.

„Miradoare, Mirador, nu auzi? Mi-i dor!”

Foto: © sen