vineri, 27 noiembrie 2009

Blues-ul merdenelei


Una dintre multele tâmpenii care se spun în şi carevasăzică despre urbe, pe lângă aiureala cu oraşul trandafirilor/parcurilor, pe lângă gogoriţa nesimţită cu „oraşul de cinci stele”, este aia cu Timişoara-mare-iubitoare-de-jazz. Am tot auzit-o, ba chiar am şi rostit-o în câteva rânduri, în parte sedusă de incredibilele întâmplări care au adus în oraş nume precum Trilok Gurtu, Oregon, Molvaer, Eberhard Weber sau Avishai Cohen, parte fiindcă sloganul repetat se înghite, până la urmă, nemestecat. Acum tind însă să cred că există, cel mult, timişoreni iubitori de jazz. Nu foarte mulţi şi, până la urmă, aceiaşi. Cei care, de exemplu, vin de 19 ani la Gala Blues-Jazz, se cunosc şi se recunosc între ei ca la întâlnirea promoţiei X de liceu, se salută ca-n familie cu artiştii şi, în mare parte, intră în sală fără să plătească bilet, în baza relaţiilor amicale pe care le au cu muzicienii sau cu nevestele, copiii, vecinii sau aproximativii cunoscuţi ai acestora. La drept vorbind, Gala BJ a trăit şi s-a hrănit toţi anii ăştia din încăpăţânarea intratabilă a lui Kamo, care s-a opintit să facă din sărăcie bici care să mai şi sune a jazz&blues, să-l împingă înainte cu buget pe sponci obţinut din căciuleală la autorităţi opace şi la prietenii (aceiaşi mereu) cu ceva căpătuială şi să ignore cârteala concitadinilor cu mari veleităţi de „critici” (mai nou cu platformă free pe forumurile de ştiri) ba că artiştii ăştia nu-s de nasul lor cel fin, ba că blues-ul porcului miroase a fezandat, ba că „a fost sau n-a fost” blues. Incontestabil însă este că 19 ediţii ale unui festival de jazz înseamnă o longevitate tangentă cu paranormalul într-un oraş ca Timişoara, că obstinaţia lui Kamo are mult de-a face cu faptul că publicul local ştie, de ceva timp, să aplaude solo-urile, că –n sală vezi şi copii cărora le curge mississipi prin vene când le cântă sublimul Sir Blues Răcilă, că experimentele lui Grencso îşi au publicul lor fanatic şi cultivat. La fel de evident este însă că gala BJ este cam tot ce poate şi ştie oraşul ăsta, că înfocata „iubire de jazz” a Timişoarei e o mare abureală, câtă vreme când e să dea bani pe bilet la EST, Molvaer sau Bălănescu multora li se pare prea scump şi mai bine ascultăm ceva de pe FM la berărie, câtă vreme din miserupismul celor care chivernisesc bugetul comunitar şi pentru că nu s-a găsit nici măcar un singur sponsor de criză, s-a ales praful de Festivalul Timişoara Jazz şi de şansa noastră de a-i auzi luna asta pe Martin Taylor, Norma Winston şi alţi mari de tot muzicieni. Orice producător de eveniment cultural în România ştie că de la buget vin de 5 ori mai puţini bani decât ai bătut palma cu statul şi cu 10 luni după ce festivalul s-a terminat, onorariile şi facturile s-au achitat...în mod miraculos. În România pentru fiecare festival de teatru care moare se nasc alte cinci: de sarmale, de jumări, ceapă, mămăligă, bere sau cârnaţi. „Ştii ce lipseşte de la gala asta?”, m-a întrebat, cu familiaritatea conesseurului un ins, între două reprize bluesjazziste. Şi tot el a răspuns: „tonetele alea de patiserie care erau la liceul de muzică, alea cu merdenele!”. Nici măcar n-am râs. Mi-am dat seama că în preaiubitoarea şi megamelomana Timişoară se mai poate face doar „jazz de necaz”, cum deja câţiva tineri şi foarte deştepţi muzicieni şi-au botezat bluetopia...

foto (c) www.fotosen.ro

vineri, 20 noiembrie 2009

Cui îi arde de glumit?


Ar fi lesne să scriu mamă, cât face un regizor bun la teatrul omului, cum scoate el din actor untul ăla gustos de-ţi lingi degetele de la mâinile cu care aplauzi până nu mai poţi şi cum acelaşi actor/aceeaşi trupă e de neprivit cu altul. Să bag o butadă, răsuflată ca spectacolul pe care l-am văzut (nu l-aş mai vedea!) astă-seară, de exemplu aceea care zice că de pui un pahar de vin într-un butoi de (scuzaţi) rahat obţii un butoi de rahat şi dacă pui o lingură de scârnăvie într-un butoi de vin obţii tot un butoi de rahat ...şi pe urmă să vă las să ghiciţi despre ce regizor, ce actor, ce trupă şi ce spectacol e vorba.

Dar, vorba domnului de Musset, Cu dragostea nu-i de glumit şi cum pe Cezar Antal îl iubesc ca actor, trebuie să spun că mi-a zdrobit inima văzându-l în spectacolul cu pomenita piesă cum flutura haina unui ridicol provincial, zdreanţă sub care împăratul era gol-goluţ. Cum pana ei de actorie se poate ca într-o seară să fii atât de bun încât să hrăneşti şi să adapi păsări împăiate şi ele să învie de dragul tău, să fii un Herr Paul monumental, să fii un actor minunat şi de o muzicalitate infinită, iar în seara următoare să joci grosier şi strident o beţie provincială. Spectacolul e de la un capăt la altul veşted şi vetust, ca o haină veche fără şansa de a deveni vintage, iar excelenta trupă a Teatrului din Piatra Neamţ nu mai iese aici din ţoala strâmtă a unei provincialităţi lălâi. Un decor (semnat Ioan Murariu) ca la cerul militar, cu canapele, trei uşi jos- trei uşi sus, trei preşuri, un măgar şi-un crucifix, personaje care nu stabilesc relaţii, dar se consumă în simetrii obositoare, multă agitaţie, multe zberiete, umor cu pipeta, toate alcătuind un fel de comedie searbădă pentru care bulevardul e prea larg şi generos. Nu mai am răbdare să văd teatru făcut aşa cum se făcea acum 35 - 40 de ani şi, vorba unui puşti aşezat în faţa mea, „tati, plictiseala doare!”. Pe mine m-a durut ca la un spectacol de Szasz Eniko pe text de Csiky Gergely. Şi cu asta nu e de glumit. Ar fi mult prea facil să scot din condei o (falsă) concluzie: Herr Paul, piesă de Tankred Dorst, e spectacol de Radu Afrim şi tot al lui a fost cel cu Povestiri despre nebunia (noastră) cea de toate zilele, de Petr Zelenka, ştie el ce să-i facă lui Cezar Antal să fie năucitor de bun, e chestie de regizor, deci. O fi, dar Alexandru Dabija, care a făcut spanacul ăsta din piesa lui Alfred de Musset, a făcut şi Oo, după Ion Creangă, iar acolo Cezar Antal era frumos rău şi plin de zvâc. Ca să nu mai spun că veşnica dulcică Isabela Neamţu era de neprivit în spectacolul lui Herr Afrim, iar în grija şui Dabija a făcut un rol plat, dar în esenţă corect.

....Acestea fiind spuse, scrise şi, probabil, în curând proscrise, rămân cu o (aceeaşi) sumedenie de întrebări: despre ce se subvenţionează în teatrele bugetare şi cum se cuantifică reuşita sau eşecul, despre ce (şi, mai ales, de ce ) se invită într-un festival, despre regizori cu valiza în provincie, despre aplauzele de la final care vin oricum a fost spectacolul (deşi, să fiu dreaptă, am văzut o tanti cu freza şi, probabil, vârsta Tamarei Buciuceanu, care tare s-a mai distrat la făcătura lui Dabija, pe urmă am observat alte 3-4 congenere amuzate ca la programul de Revelion).
Dar cel mai tare mă întreb dacă ei, actorii, îşi dau seama când joacă şuşă şi când teatru, când e carton şi când e artă...Ei zic că da, mi-au zis mie, dar...vedeţi dumneavoastră, cu adevărul nu –i de glumit.

foto: (c) fotosen.ro

marți, 17 noiembrie 2009

Timişoara by theater sau O istorie a trădării


Rosencrantz şi Guildenstern sunt morţi. Umbra lui Hamlet ne bântuie încă


Cap sau pajură? Să fie oare fatalitatea cea care face să cadă moneda de fiecare dată pe aceeaşi parte? Să fie trădarea semnul fatalităţii? Căci ce ar fi istoria umanităţii fără lungul şir de trădări care a marcat-o? Să fie ea, trădarea, izvorul –mit din care actul teatral - “oglindă a realităţii” îşi extrage duplicitatea ? Cap-pajură, alegere sau destin implacabil, spectrul memoriei, vină şi justiţie imanentă…


În urmă cu exact şase ani (dacă memoria nu-şi exercită chiar acum viciul trădării), directorul de scenă Victor Ioan Frunză monta la Teatrul Maghiar din Timişoara spectacolul cu piesa Hamlet, de William Shakespeare. Un spectacol monumental despre puterea covârşitoarea a amintirii şi a teatrului însuşi, o montare care revoluţiona percepţia asupra spaţiului teatral, aducând în arealul de joc tone de pământ, o linie ferată şi o drezină – vehicul metaforă de trecere din planul nebuniei (de)jucate în cel al judecăţii hamletiene, un spectacol magistral şi profund emoţionant care avea să marcheze, tragic şi dureros, sfârşitul violent al unei epoci pe scena Csiky Gergely. Căci Hamlet-ul maghiar a murit prematur, în faşă încă, o pruncucidere teatrală ca o declaraţie de război care a deschis calea trădărilor, atrocităţii, violenţelor, injustiţiei şi, în cele din urmă, gustul amar pentru amintire şi înrămarea trecutului.

Capodopera lui Sir Tom Stoppard, “Rosencrantz şi Guildenstern sunt morţi”, distinsă cu premiul Tony şi ecranizată într-un celebru film avându-i în distribuţie pe Gary Oldman, Tim Roth şi Richard Dreyfuss, i-a venit ca o mănuşă regizorului Victor Ioan Frunză pentru un memorabil discurs teatral reflexiv, nu vindicativ, nu justiţiar, ci unul profund moral, necruţător, impecabil estetic. Lansat ca prim eveniment al actualei stagiuni maghiare la Timişoara, spectacolul îşi împarte, cu sau fără voie, publicul în două tabere, nu adverse, ci plasate în arealuri adiacente de lectură: cei care au fost martorii acelui Hamlet istoric şi cei care doar îi zăresc spectrul într-un spectacol nou. Şi pentru unii, şi pentru ceilalţi un spectacol captivant despre vinovăţie şi despre arta chinuitoare de a eluda mustrările conştiinţei maculate. Rosencrantz şi Guildenstern, amicii de studenţie ai lui Hamlet reiau la infinit traiectoria trădării care duce la propriile lor morţi, un purgatoriu chinuitor în care procesul propriilor alegeri, laşităţile şi subterfugiile sunt, sub combustia puternică a amintirii, roţile dinţate care sfâşie învelişul prea subţire al “scuzei” implacabilei sorţi. Stopppard urmăreşte cu o minuţiozitate împănată de umor şi cruzime ce se întâmplă cu personajele sale în culisele dramei hamletiene, pe drumul lor spre Elsinor, şederea lor la palat şi călătoria pe mare spre fatala Engliteră, dubiile lor, spaima şi falsele scrupule, jocul de-a cap-şi-pajură a căui miză e chiar viaţa lor. Martor şi interferent al celor două planuri dramatice – cel al lui Hamlet şi cel al “amicilor” săi damnaţi- este Actorul, este trupa de actori, Teatrul însuşi, adică “locul unde se adună fragmentele Misterului Realităţii”, citându-l chiar pe V.I.Frunză. Actorul, a cărui moarte este teatrală şi anulată de însăşi eternitatea artei sale, intră în jocul de-a cap-şi-pajură nu pentru a –l câştiga, ci pentru a-I învăţa pe eroi două (cel puţin) lucruri esenţiale: că nu merită să mori decât spectaculos şi că nicio crimă nu va rămâne datoare ucigaşului.

Nici că s-ar fi putut scrie o piesă mai potrivită pentru V.I.Frunză, la fel cum nu s-ar fi putut găsi un loc mai potrivit de a o pune în scenă: o inefabilă consonanţă leagă textul şi contextul acestei montări. Scenografa Adriana Grand regăseşte prin magaziile teatrului aproape întreg decorul şi costumele spectacolului de acum şase ani, cu Hamlet. Dintr-o dată, pentru spectatorul acelui Hamlet, în lectura spectacolului Rosencrantz şi Guldenstern se aglutinează emoţii vechi şi noi, înţelesuri, nostalgii, amintiri. Reapar în scenă “fotoliul confesiunilor “ - cel cu trei locuri, spadele şi cupele otravite, veşmintele şi podoabele reginei din vechiul spectacol. Dar nimic nu mai are strălucirea şi luxul de odinioară, toate fragmentele recuperate ale acelui Hamlet sunt cu intenţie expuse de creatori în decrepitudine, o ponoseală care vorbeşte despre trecerea timpului şi perisabilitatea artei teatrale. Scene din Hamlet se derulează fragmentar în fundalul spectacolului, halucinante halouri din alt timp, bântuite de spectrul unei iluzorii eternităţi. În prim plan, Rosencrantz şi Guildenstern despică în 14 firul malversaţiunilor lor, încercând, neputincioşi, să găsească şi să dezlege nodul, momentul, greşeala care duce din nou şi din nou, invariabil, la moarte. Dumul peste mare este, precum trecerea peste miticul Styx: călătoria se “petrece” într-un refrigerator de morgă, splendidă “invenţie americănească” a Adrianei Grand, personajele ies cu tipologiile şi temerile lor din sertare, iar eroii piesei sunt însoţiţi de Actor, inevitabil Charon al morţii.

Pentru rolurile titulare, regizorul alege doi actori complementari: Katona Laszlo, o vedetă a scenei budapestane de astăzi, membru al celebrului atelier de teatru alternativ Kretakor, interpretează cu o nonşalanţă seducătoare un Rosencrantz şmecheraş, temător, care-şi înşeală remuşcările şi chiar moartea într-o prefăcută amnezie, şi Balazs Attila, interpretul lui Hamlet în invocatul spectacol de acum şase ani, jucându-l pe Guildenstern cu o evidentă dorinţă de relansare pe orbita teatrului şi rolurilor cu miză. Absolut remarcabil în partitura unui Hamlet interiorizat, damnat, emoţionant, este tânărul Farago Zeno, un foarte posibil prinţ al Elsinorului într-o montare viitoare. La fel, ochiul spectatorului se lipeşte cu fascinaţie de Pall Gecse Akos , ale cărui mobilitate şi expresivitate corporală sunt remarcabile. Notabile apariţii în scenă, cu joc justificat şi bine măsurat, sunt cele ale lui Bandi Andras, Szilagyi Agota şi Kiss Attila, precum şi cele ale personajului colectiv trupa de actori.
O contribuţie aparte la atmosfera spectacolului o are muzica originală compusă de Cari Tibor şi interpretată live Sorina Anghelescu, Radu Guţi şi Călin Radu.


Didascaliile lui Stoppard sunt clare în ce priveşte spaţiul de joc, iar creatorii spectacolului, Frunză-Grand, le respectă întocmai: piesa se joacă în interiorul unui teatru, spectatorii văd, ca în oglindă, sala de spectacol. Astfel, la fel ca-n Darul Gorgonei, un alt spectacol “ars poetica” al lui Victor Ioan Frunză, Rosencrantz şi Guildenstern sunt morţi devine nu doar un spectacol de teatru în teatru, ci şi (sau mai ales), teatru despre teatru, despre esenţa acestei arte, despre însuşirea ei de a spune adevăruri. Un spectacol -ghilotină, tulburător, coagulat, dens textual, impregnat de umbrele trecutului, despre trădare şi vină, despre damnarea trădătorilor în purgatoriul anonimatului şi, în aceeaşi măsură ca Hamlet - predecesorul, despre puterea amintirii.

“Am lucrat spectacolul nu din perspectiva "mortii lui Hamlet", ci din unghiul celui care înţelege cât de mult costă verticalitatea”, scrie regizorul Victor Ioan Frunză în “scrisoarea către un vechi prieten”.


nb: Spectacolul Rosencrantz şi Guildenstern sunt morţi poate fi (re)văzut pe scena Teatrului Maghiar din Timişoara marţi, 24 noiembrie, de la ora 19.