Follow by Email

A apărut o eroare în acest obiect gadget

vineri, 10 septembrie 2010

Design de interior, admitere de toamna


Facultatea de Arhitectură din cadrul Politehnicii timişorene anunţă a doua sesiune de admitere pentru noua sa specializăre, înfiinţată în acest an universitar : Mobilier şi amenajări interioare. Aceasta este o specializare de tip licenţă (3 ani) şi reprezintă o pregătire temeinică înspre o carieră profesională de succes. Mai sunt disponibile 17 locuri fără taxă şi 14 cu taxă.

Admiterea constă într-o probă de desen tehnic şi liber, cu durata de 4 ore. Media de admitere are următoarea pondere: proba de desen - 80%, medie bacalaureat - 20 %.

În zilele de 13, 15 şi 17 septembrie 2010, de la ora 16, la sediul Facultăţii de Arhitectură (Timişoara, str. Traian Lalescu nr 2A) vor fi susţinute, gratuit, ore pregătitoare de desen, pentru viitorii candidaţi ai noii specializări.

Calendarul admiterii:

- înscriere candidaţi 13-17 septembrie 2010, între orele 10-14
- concurs de admitere 19 septembrie 2010, de la ora 9
- rezultate concursului 20 septembrie 2010

Acest program de studii de tip licenţă va fi continuat cu un master de profil, de 2 ani.

Informaţii suplimentare, la secretariatul Facultăţii de Arhitectură, telefon 0256 404 021.

vineri, 25 iunie 2010

Prinde-l pe Shakespeare, scutură-l bine


Regizorul Radu Alexandru Nica este autorul premierei cu numărul 400 a Teatrului German de Stat din Timişoara: “Shaking Shakespeare”, o pastorală tragico-comico-istorică după William Shakespeare, de Lia Bugnar. Din prima întâlnire directă cu Alexandru Nica, petrecută cu vreo cinci ani în urmă, nu am reţinut decât un soi de obrăznicie pistruiată, de aroganţă juvenilă care scoate limba la cuminţenie, politeţe, la tablourile înaintaşilor şi la orice încercare de “înrămare”. Îmi amintesc chiar că l-am întrebat dacă “crede că înaintea sa a mai făcut cineva teatru”. Mi-a răspuns, zâmbind cu fumuri jucate, “este posibil, dar eu nu am auzit”. Spectacolul pe care l-a montat atunci, tot pe scena Teatrului German din Timişoara, cu piesa “Chip de foc”, de Marius von Mayenburg, a fost însă unul dintre cele mai bune lucruri care li s-au întâmplat deopotrivă actorilor care l-au jucat şi spectatorilor care l-au văzut. Un spectacol puternic, a cărui fierbinţeală te izbea ca un furnal încins, cu o forţă de sens centrifug, dată de- o autocombustie care genera emoţie ca să o consume apoi într-un malaxor de stări din care anxietatea, revolta, dorinţa sexuală, tensiunea dusă la paroxism alcătuiau un cocteil cu explozie (de aplauze) imediată. “Chip de foc” venea atunci după un alt excelent spectacol, cu “Nora” de Ibsen , care i-a adus lui Alexandru Nica premiul Uniter pentru debut. Mai apoi, am regăsit în toate spectacolele pe care am i le-am văzut (nu foarte multe, recunosc), iar în Hamlet mai mult decât în oricare, acel “zvâc” plin de curaj, turaţia dată la maximum, acea colţoasă şi tăioasă îndrăzneală de a croi fără tipare. Talentat şi conştient de asta, regizorul sibian a rămas, vorba unui coleg de breaslă, “tânăr şi neplictisit”. La Timişoara, pentru acest nou spectacol “centrat pe motivul puterii”, Nica vine acum cu o echipă remarcabilă: scenograful Dragoş Buhagiar, compozitorul Vlaicu Golcea, coregraful Florin Fieroiu, video –artist Daniel Gontz. “Shaking Shakespeare” încheie vineri, 25 iunie 2010, stagiunea Teatrului German la Timişoara.

foto:(c) tgst

joi, 10 iunie 2010

Ne vedem pe strada ta, Peter Pan! / zn


Să te trezeşti dimineaţa, dar nu prea de dimineaţă, aşa, pe la ora 10, şi să auzi guguştiucul din salcâmul de la fereastră şi să ştii că guguiala lui înseamnă exact două lucruri: că va fi vreme frumoasă şi că a venit vacanţa. Şi să-l crezi, chiar dacă n-ai salcâm la geam, fiindcă eşti copil. Nu „din nou copil”, fiindcă în sinea ta nu te-ai oprit nicio secundă din a fi copil şi te-ai mirat în fiecare clipă că ceilalţi iau în serios jocul tău „de-a oamenii mari”, că se iau după tine la job şi se bizuie pe ce spui şi faci tu, că nu se prind că pentru tine toate astea cu deadline, sarcini şi obiective sunt un fel de şotron cu capul în jos şi că tu nu o să fii vreodată tanti sau nene. Să iei în stăpânire o stradă, o bucată de trotuar, şi s-o colorezi până când nu se mai ghiceşte vreo urmă de pneu, ulei de motor sau de adult. Să te baţi în zmee, campionate de elastic şi miniskate, să asculţi muzică sau să o cânţi, să te întâlneşti cu prieteni buni ca Tibi, Tunde, Alin, Uţu, Vanda, Tavi şi Butoi şi să te laşi dansat, (în)cântat şi vrăjit. Să te joci când ţi-e dor, tare dor de un prieten. Poate chiar acela care ţi-a livrat o stradă cu spiriduşi –artişti cu tot, piratul bun şi visător care a inventat Neverland-ul botezat Street Delivery. În 11-13 iunie 2010, strada Mercy se livrează pentru a patra oară copilăriei, acum însă-n amintirea lui care încă doare, aşa cum dor, când creşti, oasele alea dintre omoplaţi, acolo de unde ţi s-au smuls aripile când ai pierdut un prieten. Dar „Când Cosmin zâmbeşte”, Răzvan Mazilu dansează...Mi-e dor de tine Peter Pen von Cărtureşti, un dor de culoarea cireşelor. Hai la joacă!

Foto(c) fotosen.ro

miercuri, 26 mai 2010

Amor è palpito…La Traviata!/ zile si nopti


”Amor è palpito / dell´universo intero, /misterioso, altero, / croce e delizia, delizia al cor”… Asta e ce ascult eu când sunt singură. Când sunt tristă. Când sunt fericită, nostalgică sau vreau, pur şi simplu, vreau să mă emoţionez. Şi întotdeauna când plec la drum lung. Aşa cum alţii ascultă în maşină Aerosmith, country sau imnuri baptiste, eu ascult Traviata. De ea se leagă amintirea primei mele călătorii în Occident, în 1990, când, intrând în bella Italia cu Verdi –la – maximum şi zbierând, afon dar entuziast, “misteriosooooooo”, vameşul m-a întâmpinat cu un bienvenuti molto vivace, şi anume cântând “Tutto follia nel mondo ci/Che non piacer”: cum că-n viaţă e neghiobie orice nu-ţi face plăcere. Premiera spectacolului cu opera Traviata, de Giuseppe Verdi, încheie duminică, 30 mai, de la ora 19, cel de-a XXXV-lea Festival Internaţional Timişoara Muzicală al Operei. Din Italia vin regizorul noii producţii, Mario de Carlo, şi dirijorul David Crescenzi. O frumoasă soprană basarabeancă va interpreta Violeta Valery: Tatiana Lisnic este bursieră a Fundaţiei Herbert von Karajan şi a fost invitată în spectacole ale Operei din Viena. Rolul Alfredo i-a fost încredinţat tenorului-minune al momentului: Ştefan Pop a reuşit să câştige, într-o singură săptămână, premiul I al Concursului Operalia Domingo 2010, pe scena Scalei din Milano, şi locul I al Concursului de canto de la Seul. Traviata a avut premiera absolută în 6 martie 1853 la Teatrul La Venice din Veneţia.

Foto © Opera TM

Amor è palpito…La Traviata! / zile si nopti




”Amor è palpito / dell´universo intero, /misterioso, altero, / croce e delizia, delizia al cor”… Asta e ce ascult eu când sunt singură. Când sunt tristă. Când sunt fericită, nostalgică sau vreau, pur şi simplu, vreau să mă emoţionez. Şi întotdeauna când plec la drum lung. Aşa cum alţii ascultă în maşină Aerosmith, country sau imnuri baptiste, eu ascult Traviata. De ea se leagă amintirea primei mele călătorii în Occident, în 1990, când, intrând în bella Italia cu Verdi –la – maximum şi zbierând, afon dar entuziast, “misteriosooooooo”, vameşul m-a întâmpinat cu un bienvenuti molto vivace, şi anume cântând “Tutto follia nel mondo ci/Che non piacer”: cum că-n viaţă e neghiobie orice nu-ţi face plăcere. Premiera spectacolului cu opera Traviata, de Giuseppe Verdi, încheie duminică, 30 mai, de la ora 19, cel de-a XXXV-lea Festival Internaţional Timişoara Muzicală al Operei. Din Italia vin regizorul noii producţii, Mario de Carlo, şi dirijorul David Crescenzi. O frumoasă soprană basarabeancă va interpreta Violeta Valery: Tatiana Lisnic este bursieră a Fundaţiei Herbert von Karajan şi a fost invitată în spectacole ale Operei din Viena. Rolul Alfredo i-a fost încredinţat tenorului-minune al momentului: Ştefan Pop a reuşit să câştige, într-o singură săptămână, premiul I al Concursului Operalia Domingo 2010, pe scena Scalei din Milano, şi locul I al Concursului de canto de la Seul. Traviata a avut premiera absolută în 6 martie 1853 la Teatrul La Venice din Veneţia.

Foto © Opera TM

joi, 13 mai 2010

Dacă e marţi, e Stradivarius!


Din noianul de evenimente al isteriei festivaliere care a cuprins urbea, pare greu să alegi un (singur) eveniment, acela despre care să le spui prietenilor “it’s a must !” . De această dată, însă, alegerea este atât de simplă şi clară, încât se face de la sine: Stradivarius…e poi muori. Marţi, 18 mai, la ora 19, în sala Capitol, Turneul Stradivarius trece prin Timişoara Muzicală a Filarmonicii: orice ar fi, oricâte lucruri presante ai avea, merită să-ţi opreşti viaţa şi să o scalzi în muzică. Pe violonistul Alexandru Tomescu şi pianistul Horia Mihail – adică două treimi din sublimul Romanian Piano Trio- îţi vine să-i iei acasă, îţi vine să–i răpeşti şi să-i ţii captivi în virtutea implacabilului efect depechist…”can’t get enough!. Cea mai preţioasă vioară înfloreşte sub buricele degetelor lui Alexandru Tomescu şi-n toate concertele lui pluteşte un aer de îndrăgosteală irezistibilă, pasional şi liber ca muzica lui. Ar fi cu totul anapoda să cauţi argumente ca să mergi la recitalul Stradi’, aşa că tot ce ar mai fi de spus aici e că cei doi vor cânta Rapsodia I de Bartok, Sonata 2 de Prokofiev, Havaneza de Saint-Saens, Tarantela de Sarasate şi Poloneza în La major de Wienawski.

Foto © fotosen.ro

vineri, 7 mai 2010

Mâţa-n sac. La mănăstire, Europo!


E-aproape ca la mâţa-n sac. Jocul ăla de la toate rugile, bâlciurile, iarmaroacele, cu un ţigan burtos şi mustăcios care are un sac dolofan, dai un ban, bagi mâna-n sac şi ce prinzi al tău să fie...De obicei „prinzi” o minge de rumeguş învelită în staniol colorat şi legata cu elastic. Alteori însă se mai nimeresc bile în formă de ghindă, pentru prins codiţele, ori chiar o balerină din aceea cu cheiţă care se învârte pe Valurile Dunării. Sacul cu mâţa e umflat pentru că l-a îngrăşat ţiganul cu ghemotoace de hârtie, dar negustoria are succes fiindcă advertisingul ei nu-i mincinos: premiu garantat, toate biletele sunt câştigătoare! Sacul urbei e acum e la fel de dodoloţ: Timişoara Muzicală a Operei şi festivalul omonim al Filarmonicii Banatul; Festivalul de Muzică Veche; Timishort-ul filmelor; FIFITUT, festivalul francofon de improvizaţie şi teatru universitar: Festivalul Muzicii de Cameră, la sala Orpheum; TESZT – festivalul Teatrului Maghiar Csiky Gergely; StudenFest; Tres Courts, festivalul filmelor de foarte scurt metraj, ba chiar şi un festival de zodiace şi citit prin stele. Toate se petrec în luna mai în Timişoara, inflaţie de festivaluri într-o frenezie care nu e altceva decât un simptom al pustiului ce va să vie, subit, din iunie. Până atunci însă...bag mâna în sac şi, orice aş extrage, ar fi un bilet câştigător. Dar...”trişez” un pic şi aleg ceva special: concertul Filarmonicii, de Ziua Europei, la Mănăstirea Şag, duminică, 9 mai, de la ora 20. Un concert de muzică religioasă în care, sub bagheta maestrului Gheorghe Costin, vor cânta, alături de soliştii Irina Iordăchescu, Alina Todea, Claudia Codreanu şi Mihai Sîmboteanu şi de orchestra simfonică, un cor de copii şi o călugăriţă. Şi, cineva acolo sus, ne va iubi ascultând muzici care nu -s mâţa-n sac...

foto (c) fotosen.ro

sâmbătă, 1 mai 2010

Lăută, teorbă, sabie şi teatru Noh/ Zile si nopti


Pe maestrul Masato Matsuura l-am întâlnit vara trecută în curtea micuţei biserici catolice din Brebu. Încălţat în tabi albe, părea atent la pulsul ierbii de sub tălpi şi privea spre creasta muntelui Semenic cu acel aer al senseilor pentru care înţelesul lumii are mistere, nu secrete. Îl urmau pe acest do al cunoaşterii prin teatru şi artele sabiei, până în micul cătun cărăşean, tineri sosiţi din Polonia, Franţa, Anglia. Uchi-Deshi, adică discipol direct al lui Sensei Tetsunoyo Kanze VIII în teatru Noh, dar şi actor de teatru contemporan, Masato Matsuura, a studiat Kendo (arta sabiei) la scoala Niten din Tokyo, Aiki Jyuijitsu cu Sensei Daitoryu Yoshimaru Keisetsu (Tokyo) şi Tai-chi şi a fondat, la Paris, Dojo-ul celor Două Spirale. La Brebu, printre icoanele pemilor catolici, maestrul Masato a susţinut un fascinant atelier de teatru Noh, dans, muzică şi sabie, o şcoală despre esenţa corporalităţii. Apoi, în biserica atât de plină de oameni încât un bob de orez nu şi-ar mai fi găsit loc, Matsuura a arătat câtă putere stă într-un sunet, într-un pas, cât înţeles într-un zvâcnet de evantai. Un spectacol fascinant, care le va fi oferit timişorenilor de un cuplu de artişti ale căror generozitate, energie şi pasiune poartă un nume: La Follia. Muzicienii Diana şi Codrin Emandi, fondatori ai ansamblului cu acest nume, organizează în 10-15 mai, la Biserica Evenghelică Luterană de lângă Fântâna Punctelor Cardinale, cel de-al treilea Festival de Muzică Veche. Un eveniment de anvergură şi egală fineţe, care aduce la Timişoara muzicieni excepţionali, precum Mira Glodeanu, Jan van Elsacker şi Frederick Haas din Belgia, James Munro (Australia), Bettina Boysen din Germania, Thomas Boysen şi Thor-Harald Johnsen din Norvegia. Oameni care se dedică ideii de a „restaura o concepţie expresivă, vie, sinceră, a spiritului baroc, ghidată de o documentare precisă şi o experienţă confirmată în concert”. Sunt artişti care cred că în secolul internetului, grabei, consumismului, globalizării, hipertehnicii, gadgetului şi platanelor, muzica veche, aşa cum se cânta ea după partituri din secolele XVII-XVIII, pe corzi făcute din intestine de miel, merită recuperată şi ascultată cu noua sensibilitate a acestui mileniu. Sunt muzicieni care nu se mulţumesc să „dezlege” partituri baroce şi să reînveţe tehnici de interpretare ale epocii, nu se opresc la lăută şi teorbă, ci se apleacă atent asupra unei lumi şi a unui timp, studiind cutume, relaţii între oameni, obiceiuri culinare, dansuri de la curţile regale, maniere renascentiste sau detalii vestimentarii, pentru a recompune, în interiorul muzicii, o atmosferă şi spirit veritabil. Un spirit al lucrurilor care merită păstrate intact întru patrimoniul umanităţii. Festivalul începe în 10 mai, la ora 19, cu o conferinţă despre teatrul Noh, a maestrului Masato, iar concertele de muzică veche au loc, în următoarele seri, de la ora 20.


Foto (c) fotosen.ro

luni, 26 aprilie 2010

Foaie verde busuioc, Opera se cântă live.../ZN


Întotdeauna m-au impresionat copiii-muzică. Admiraţia mea pentru ei a avut mereu o senzaţie de stomac-strâns-pumn, de nod în gât, de vinovăţie pentru copilăria mea nepăsătoare, în care joaca era singurul job, scop şi gând. În cei mai mari muzicieni îi poţi vedea, dacă te uiţi atenţi, pe copiii care erau. Vezi sutele de ore de studiu la pian, vioară, violoncel, oboi, flaut sau de făcut vocalize, în timp ce „vocalizele” altor prichindei care joacă fotbal, prinsa, scunsa, vin de afară pe fereastră, ademenitoare. Dacă te uiţi la mâinile lor vezi câte jucării n-au atins ca să-şi păstreze buricele degetelor pentru clape sau coarde, câte îngheţate au rămas doar poftite ca să nu-şi strice vocile, câte poveşti au tăcut ruşinate de maldărul de ştime care-şi cerea obolul. Poţi citi în ei anii lungi din şcoala de muzică, olimpiadele stresante cu dormitul în internate reci şi goale, istoriile anecdotic-oripilante cu arcuşul pe spinare, capacul pianului peste degete, copii atârnaţi de cuiere pentru un fa diez ratat. Din cauza asta şi din multe alte cauze, „fenomenul Busuioc” nu mi-a mirosit a bine. În sine, faptul că un băiat în România a câştigat un concurs internaţional, un show muzical televizat, este o ştire pozitivă. Felul în care a fost manipulată ştirea a dat însă din ridicol în grotesc şi de acolo într-un falset iremediabil. Nu că povestea despre „tânărul din Banat care lucra în construcţii şi visa la Scala din Milano” era ca la Radio Erevan în toate părţile, dar din momentul în care Busuiocul a devenit „Pavarotti din Banat”, nu doar realitatea a fost dată peste cap, ci eroul poveştii însuşi. Busuioc nu a mai ieşit niciodată din gheara manipulării mediatice şi extensiile ei. Impresarii s-au bătut pe cloşca cu triluri de aur, i-au dres din mixer ce era de dres, chibiţii s-au aprins pe margine acuzând directorii că nu l-au luat, de la Ghilad, june-prim la Operă. Între interviuri, flash-uri, avioane şi impresari, Costel s-a trezit cu o orchestră în spate şi cu o partitură în faţa. Şi, ca-n poveste, împăratul era gol. Nu fiindcă nu ar fi avut talent, voce, entuziasm şi noroc. Dar, vorba unui prieten, „opera se cântă live”. Nu merge cu play-back, nici fără şcoală nu merge. Azi am primit vestea că tenorul Ştefan Pop este marele câştigător al Concursului Internaţional de la Seul 2010. În concursul de la Seul au fost admişi 67 de solişti din 20 de ţări. Prezenţa românească la prestigioasa competiţie din Coreea de Sud a însemnat patru voci: alături de laureatul clujean, sopranele Lăcrimioara Cristescu şi Mihaela Marcu şi baritonul Bogdan Haharia, toti trei din Timişoara. Pe toţi patru, timişorenii i-au putut auzi pe scena Operei din urbe. Absolvent al Liceului de Muzică din Bistriţa în anul 2006, Ştefan Pop este acum student al Academiei Gheorghe Dima din Cluj-Napoca. Nici înainte, nici după Seul nu am citit prin ziare că el ar fi noul Pavarotti, Carreras sau Domingo. Şi m-am bucurat pentru el, cum m-am bucurat ştiind că face parte din distribuţia premierei cu opera Traviata de G. Verdi , în 30 mai 2010, la ora 19, în cadrul Festivalului Timişoara Muzicală.


sursa imag: fotosen.ro

miercuri, 21 aprilie 2010

Urbea cu-ale ei coroane puse una peste alta


O fi astenie, o fi stenahorie, ori poate-oi fi doar ambetată absolut de-atâta alergătură de la un concert/spectacol/festival la altul, papa cu-a lui trei coroane puse una peste alta...Ştiu doar că mi-e lehamite să tot aleg între două evenimente la care tânjesc, când ele se întâmplă atât de rar, dar se întâmplă simultan, să prind doar jumătăţi din cele mai bune lucruri ale stagiunii timişorene, altminteri destul de pauperă, am ostenit să –i tot bat la cap pe cei aflaţi în fruntea bucatelor pentru minte, inimă şi ochi că Timişoara nu-i Parisul şi consumatorii ei de cultură nu-s populaţia Chinei, nici măcar a Bucureştilor, să-ţi permiţi să divizezi publicul la cele mai importante evenimente ale anului. Dusu-s-a de multişor şi romantica epocă în care toţi, îmbătaţi de iuzia unei frăţii paradisiace, speram că Timişoarele Muzicale se vor împleti armonios întru gâdilarea inimilor melomanilor. Şi-n acest an, festivalul Operei şi cel al Filarmonicii încep în aceeaşi zi de joi, 29 aprilie, şi la aceeaşi oră, 19. Drept pentru care, mulţi vor sta în cumpănă, destui vor da cu banul: „Adriana Lecouvreur” cu Nelly Miricioiu la Operă sau Concert simfonic extraordinar cu Orchestra Naţională Radio, la Filarmonică? Pentru că despre opera în concert, în primă audiţie, am povestit în trecutele Zile şi nopţi, se cuvine să spunem câte ceva despre deschiderea secţiunii simfonice a Festivalului Timişoara Muzicală. Concertul extraordinar al Orchestrei Naţionale Radio Bucureşti la Timişoara va fi dirijat de chinezul Jin Wang. Absolvent al cursurilor de măiestrie pentru dirijat de la Conservatorul din Beijing, dirijorul chinez a beneficiat de îndrumarea maeştrilor Leonard Bernstein şi Zubin Mehta. Jin Wang este singurul dirijor din Asia care deţine în palmares trofeele a nouă competiţii de dirijat desfăşurate în Europa. Maestrul Jin Wang a dirijat mai mult de 80 de filarmonici, printre cele mai răsunătoare succesre ale sale numărându-se cocertul cu Simfonia nr.8 de Mahler la Orchestra Naţională radio Bucureşti, al cărei principal dirijor invitat este.
Foto (c) fotosen.ro

Drama dramei la sertar. Jurnalul unui mic chiul


Este necesară o radiografiere amănunţită a fenomenului dramaturgiei româneşti de astăzi? În acest fel, sau pe aproape, suna una dintre întrebările cuprinse în chestionarele aşezate pe fotoliile tuturor spectacolelor festivalului dramaturgiei româneşti. Al ultimului...de acest fel, dacă e să ne luăm după – Doamne-ajută!- concluzia trasă de înşişi făcătorii lui. Nu ştiu ce au răspuns spectatorii, nici măcar dacă au răspuns ori s-au mulţumit să ţină chestionarul sub fund. Eu nu m-am încumetat să răspund. Întâi, pentru că nu cred că există un răspuns simplu de genul da, nu sau...nu ştiu. Apoi, pentru că, trebuie să recunosc, am chiulit cum n-am făcut-o vreodată de la FDR. Sătulă de tematica infantil-puţoistă şi derizorie a multora dintre drămuliţele-acum şi de trivialitatea nejustificată a lexicului sărac şi păgubos, obosită să tot deplâng contribuţia lor îndoielnică la creşterea limbii româneşti, m-am simţit întrucâtva incapabilă să iau o cură intensivă de dramaturgie românească „ a ultimei ore”. Atâta cât am servit, totuşi, din meniul ediţiei 2010 m-a făcut să cred că a cam trecut moda piesuţelor cu drogaţi şi „homleşi”, că nu se mai poartă acţiunile care se petrec într-o garsonieră în care un număr variabil de tineri dezorientaţi visează la bani, glorie, maşini şi femei. Centrul de „interes” s-a mutat, pare-se, spre dramele şi ratările tinerilor expatriaţi şi spre obsesiile consumismului. Am văzut chiar un musical românesc despre consumism (spectacol de Theo Herghelegiu), o propunere lăudabilă într-o montare pasabilă. Frecvenţa cuvintelor-cheie ale ediţiilor anterioare, din arealul „cocalar, piţipoancă, muie”, a scăzut....dramatic. Le-au luat locul un jargon de shopping şi un „slang” de hi5 sau alte site-uri de socializare rudimentară. În mod ....insidios, dar cu totul salvator, săptămâna dramaturgiei româneşti s-a transformat într-o săptămână a dansului contemporan de excepţională calitate. Patru evenimente de gen s-au succedat fericit (şi fericindu-şi publicul altminteri destul de văduvit în privinţa asta): preţiosul Remember dandy al lui Răzvan Mazilu, Depeche/Dance a lui Massimo Gerardi, excepţionalul Loss-Layers adus de Centrul Cultural Francez şi splendidul InTime al companiei Pal Frenak. Cu toatele, evenimente cărora merită să le mai dedicăm zile, nopţi şi cuvinte. Până atunci, învârt în speranţă, ca pe inelul Arabellei concluzia optimistă a festivalului pe care aproape l-am ratat: că Teatrul Naţional Timişoara, care i-a convins să lucreze aici pe Rodrigo Garcia, Thomas Ostermeier şi Pal Frenak, va oferi un festival contemporan...în care drama românească va avea şi ea o secţie, un sertar, ceva...


Foto (c) fotosen.ro

marți, 20 aprilie 2010

Loss-Layers sau Beethoven?


Abia ieşit dintr-o săptămână – maraton, cea a festivalului de piese româneşti de teatru, consumatorul timişorean de cultură e din toate părţile bombardat, gâdilat, agăţat de oferte. Ceea ce, la o primă şi optimistă privire, este un lucru grozav: un corn al abundenţei artistice care se revarsă zgomotos peste urbe. Doar că, odată aşezat la masa bucatelor, bagi de seamă că nu toate sunt comestibile, că multe sunt expirate, indigeste sau conţin prea multe e-uri pentru sănătatea estetică a spectatorului. Aşa încât, atunci când două dintre cele mai importante şi autentic valoroase evenimente culturale ale anului se petrec în aceeaşi zi, la aceeaşi oră, precum în această seară de vineri, 16 aprilie, toate drumurile duc la ...o dilemă: muzică sau dans contemporan? Pe scena Teatrului Maghiar, Compania A.LTERS.ESSIO prezintă „Loss-Layers”, spectacol de dans contemporan, „o experienţă multisenzoriala sfâşietoare”, promite, în pliantul-program, Centrul Cultural Francez, căruia i se datorează evenimentul la Timişoara. În exact acelaşi timp, la pupitrul Filarmonicii Banatul se va afla maestrul Horia Andreescu, vrăjitor a cărui baghetă dirijorală dă sclipiri diamantine sunetului oricărei orchestre, iar solişti ai concertului vor fi Marin Cazacu şi Ştefan Cazacu. Alegerea grea şi-mi vine, precum cetăţeanului turmentat, să (mă ) întreb „eu cu cine votez?”. Partea frumoasă a poveştii e aceea că, orice ai alege, ieşi în câştig. Mai ales că aprilie şi mai sunt lunile în care timişoreanul dependent de spectacole şi concerte face, ca ursul, provizii pentru lunga vară pustie ce va să vie.

marți, 6 aprilie 2010

La capitală , birjar! Fane, şampanie!/ ZN


„Leii şi rotarienii/ Şi-au dat mâna peste ţară/Şi-n avântul primăverii/Şi-au cântat cântul lor minunat”. Ştiţi, cântecul preferat, acela despre „Timişoara capitală culturală europeană”, cel care a detronat maneaua cu oraşul de cinci stele verzi. L-au cântat aşadar, şapte preşedinţi de lei şi rotarieni, în holul Filarmonicii Banatul, mobilizaţi de directorul Gârboni, care promite să înscrie de şapte ori Timişoara în Guinnes Book, cu halbă, lampă, vals şi alte patru minuni rămase încă tainice. Refrenul, intonat unanim şi molto vivace a fost cel cu „susţinerea totală”. Mie, recunosc, mi-a sunat tot ca „Soarele şi pionierii”, dârz cântat sub astrul naivităţii. În rest, multe intenţii bune şi entuziasm surâzător, planuri de alcătuit consorţiu şi de mobilizat lumea la făcut lobby, şi amabilităţi. Dintre puţinele propuneri concrete, una singură mi s-a părut demnă de reţinut: cea a lui Emil Cristescu care s-a arătat dispus să-i angajeze şi să-i plătească pe cei care au conceput, scris şi impus programul prin care Sibiul a obţinut titlul de capitală culturală europeană. Ce rost ar avea să bâjbâim când i-am putea avea pe meseriaşii care ştiu deja cum se face? Micul consorţiu a evitat cu sfiiciune aspectele delicate ale întreprinderii. Ca de exemplu acela că, în vreme ce Clujul şi-a însoţit anunţul de candidatură cu un program –beton, concret şi pragmatic, la Timişoara primarul Ciuhandu a dat doar o bâlbă privind anul pentru care tocmea caii la căruţa capitalei culturale. Sau acela că oferta culturală a urbei e subţirică rău, cât o pojghiţă de gheaţă sub soarele pioneresc. Nimeni nu a spus adevărul: că împăratul e gol, iar Timişoara a pornit cu stângul această horă. Nici că ar fi avut cui (sau de ce) căci edilul –şef n-a catadicsit să moşească micul consorţiu. A făcut-o Gârboni cu un optimism ca-n finalul Scrisorii pierdute: „Fane, şampania!”. Şi pupat toţi piaţa...

Foto: (c) fotosen.ro

luni, 5 aprilie 2010

Plasticid, deci exist!/ ZN



Răspândita zicere despre timişorenii care alcătuiesc „un public tradiţional de teatru” ori „un public de teatru tradiţional” e o gogoriţă. Cei mai multţi dintre timişoreni nu alcătuiesc niciun fel de public, pur şi simplu fiindcă nu merg la teatru. Iar dacă merg, din an în Paşte, merg la spectacole, nu la teatru. „Eu nu merg din principiu la astea locale, merg eventual când vine ceva de la Bucureşti” este lozinca spectatorului obişnuit, a cărui opţiune, conturată de afişe ţipătoare şi agramată, are drept unic criteriu notorietatea numelor, carevasăzică vedetele pe care le ştie...de la televizor. Există „falii” desprinse din scoarţa groasă a nedusului la teatru, există publicul etnic care merge dintr-o obişnuinţă sănătos cultivată la teatrul său şi de treizeci de ori la aceeaşi piesă, publicul tânăr care face coadă la Auăleu, la fel cum există chiar şi o firavă specie a spectatorului conştient, care alege pe criterii estetice, capabil de decela inefabilul fenomenului teatral. Dacă, în mod cert, timişorenii nu alcătuiesc un public „de teatru tradiţional”, ar fi un ridicol sofism să crezi ca asta îi face, automat, un public de text contemporan. Asta, chiar dacă Timişoara şi-a asumat, prin voinţa Teatrului Naţional, felia festivalieră a „dramaturgiei româneşti de ultimă oră”. O zonă la care propria-mi neaderenţă e de domeniu public, căci Festivalul Dramaturgiei Româneşti mi-a oferit, în anii din urmă, dese prilejuri de a-mi exprima rezervele faţă de boom-ul de trivialitate ce caracterizează teribila producţie naţională de dramă, faţă de înjurăturile nejustificate altfel decât prin nevoia de a umple baremul de semne cerut de vreun concurs, precum cele 16 rânduri de sudalme din Liftul lui Gabriel Pintilei premiat de DramAcum, ori convingerea nestrămutată că teatrul are drept misiune (şi) sporuirea limbii, iar cuvinte precum „cocalar” şi „jet” nu mi se par o contribuţie suficientă. Însă, ca fenomen viu ce se află, cu geniile, succesele, ratările, fiţele şi găselniţele sale, scrisul românesc pentru scenă este, trebuie s-o spunem, bine prins în rama festivalului timişorean, un spectacol zornăitor, fresh, colorat, care vi se oferă în 10-17 aprilie. Ediţia 2010 reuneşte în selecţia sa cele mai bine cunoscute nume în dramaturgia românească a acestui moment: Gianina Cărbunariu, Peca Ştefan, Theo Herghelegiu, Ştefan Caraman, Mihaela Michailov (însăşi selecţionera FDR) ş.a. Pentru cei care, totuşi, nu au toleranţă la drama nouă, cu tematici pubere şi limbaj trivial, FDR a inventat secţiunea clasică, cu un singur, dar de neratat, spectacol: „Identităţi (Şapte piese scurte)” de Dumitru Solomon, în direcţia de scenă a lui Victor Ioan Frunză, precum şi secţiunea Intersecţii, cu trei captivante spectacole de dans contemporan: Remember-ul lui Răzvan Mazilu, InTime al companiei Pal Frenak şi Depeche/Dance de Massimon Gerardi. Începe Plasticidul....
Foto: (c) fotosen.ro

luni, 29 martie 2010

Ros & Guil, morţi sau vii, căutaţi de UNITER. Triplă nominalizare/ ZN


Din puzderia de păcăleli, şuşe cu ciucuri şi pretenţii de artă, advertising mincinos, afişe ţipătoare şi premiere ca mărgelele pe aţă, greu mai distingi adevăratul spectacol, acela ca o perla veritabila care se construieşte din infinitezimale, inefabile fire, in scoica tot mai strâmtă pe care, orgolioşi, o numim Timişoara culturală. Dacă însă aş decide să merg pe varianta 100% câştigătoare, „marfă” fără riscuri, prima alegere din calendarul următoarei săptămâni ar fi „Rosencrantz şi Guildenstern sunt morţi”, de Tom Stoppard, un spectacol de Victor Ioan Frunză. Este unicul spectacol timişorean nominalizat la Gala UNITER din acest an, iar ăsta ar fi, cel puţin teoretic, un argument în plus, dacă mai era nevoie, cu atât mai mult cu cât nominalizările vizează trei dintre cele mai importante secţiuni: Cea mai bună regie (Victor Ioan Frunză), Cea mai bună scenografie (Adriana Grand) şi Cel mai bun spectacol al anului. Spun teoretic, căci ar fi greu de estimat cât mai cântăresc în ochii spectatorilor şi chiar ai artiştilor înşişi premiile UNITER. Născută dintr-o nevoie evidentă a breslei teatreale, UNITER a reuşit să-şi impună gala anuală ca pe un soi de Oscar dâmboviţean al scenei. Uzura, criteriile amestecate ţinând în aceeaşi oală argumentul estetic şi păgubosul spirit de gaşcă, acuzele, scandalurile, monotonia spectacolului oferit de Ion Caramitru, previzibilitatea uneori rizibilă a alegerilor finale şi, mai ales, o greu de înţeles lipsă de solidaritate cu înşişi artiştii pe care UNITER îi reprezintă (şi premiază!) în situaţii de criză au adus această gală într-un proces de epuizare...nervoasă, de care onoarea şi kilul de mastică nu sunt străine. Şi spun „dacă mai are nevoie”, căci semnătura lui V.I.Frunză este, în sine, un certificat de valoare, de numele său legându-se, altminteri, mai toată gloria uniter-istă revărsată parcimonios asupra Timişoarei. Spectacolul se joacă la Teatrul Maghiar în 30 martie la ora 18, iar Gala UNITER, ajunsă la majorat, îşi „joacă” propriile-i cărţi în 19 aprilie, la Bucureşti.

Foto: (c) Adriana Grand

marți, 16 martie 2010

ZN/Ulise, povestaşul mării- triunghi


Un Ulise povestaş şi călător. Odiseu al cărui rost pe lume stă în vorbe şi în apa mării. Un aventurier fermecător, viteaz, viclean şi în acelaşi timp ingenuu, căruia îi plac războaiele, plecările, muierile, sirenele şi misterele. Căruia moartea i se pare plicticoasă. Ulise, povestitor şi povestit la rându-i. De nevastă, o Penelopă care urzeşte urând războiul; nu doar războiul de ţesut. De Telemah plecat în căutarea unui tată sub a cărui absentă umbră palid crescuse. De femeile, zeiţele, prinţesele care l-au iubit sau l-au vrăjit, l-au vrut sau l-au avut. De Circe, Atena, Calypso şi Nausicaa. Ulise văzut în oglinzi, ochi, timp, în amintiri, istorii sau zvonuri, ca o un mozaic colorat, construit din infinitezimale fragmente, pe ţămul unei mări verzi, triunghiulare, populat cu zei, ciclopi, sirene, peţitori şi ..spectatori. Aceasta este întâlnirea pe care Teatrul Maghiar din Timişoara o dă celor dornici de epopee, teatru, muzică. În spectacolul regizat Balazs Zoltan, muzica are un rol cel puţin la fel de însemnat ca al eroului însuşi: scenariul său pune –n Odiseea lui Homer largi inserţii reflexive in Pace în Itaca de Marai Sandor şi splendida operă barocă Întoarcea lui Ulise, de Claudio Monteverdi. O muzică puternică şi captivantă, în cumpăna căreia muzica atonală, recreind postmodern sonorităţi arhaice, compusă de Tibor Cari şi interpretată live de actori, conturează o epopee a amintirii ridicată la rang de mit. Umorul îmblânzeşte povestea şi-o îndulceşte: Ulise peţitorii cu o suflare, e recunoscut de Euricleea după o tăvăleală ca-n vremurile bune, iar proba arcului e totuna cu ai desface picioarele Penelopei...Ulise se întoarce de pe mare la teatru. La cel maghiar, unde spectacolele se traduc la cască. Drept e că ascultatul e aici o altă Odisee...

Foto (c) Nagy Jozsef

luni, 15 martie 2010

ZN/Cinefil, dar mă tratez!


Prima mea amintire cinematografică se leagă de un film franţuzesc: Sunt timid, dar ma tratez. L-am văzut la Cinema Timiş, prin 1979, pe vremea când scaunele îmbrăcate în pluş vişiniu scârţâiau în ritmul odelor înălţate lui Nicolae Ceauşescu şi realizărilor studenţilor la practica agricolă, prezentate la “jurnal”, înainte de fiecare film. Pe atunci, copil crescut la sat fiind, cinefilia mea (nici astăzi prea clar conturată) era primejdios hrănită de proiecţiile pe care ni le oferea nenea Tilan la Căminul Cultural: una vineri seara şi două sâmbăta. Toate, invariabil, cu Raj Kapoor. De atâta vizionat Vagabondul şi Articolul 420, ajunseserăm toate fetiţele să purtăm paiete lipite pe mijlocul frunţii si toţi băieţii să viseze elefanţi. După atâta infuzie de melodrama indiană, întâlnirea cu Pierre Richard şi comedia lui a fost, biensur, de neuitat. N-o să pot uita în toată viaţa mea râsul rotund, molipsitor al maică-mii la încurcăturile blondului zburlit şi îndrăgostit, sau hohotele solidare, cu un sănătos sentiment al libertăţii, ale sălii arhipline. Într-un sens foarte concret, sentimentul libertăţii se leagă în mintea mea şi, poate, a altora, de film, iar cel francez, cu istoriile lui despre relaţii complicate, cu atmosfera intimistă şi umorul inteligent, rămâne preferatul meu. Prin extensie, filmul francofon e o tentaţie cu atât mai mare cu cât aduce o doză de exotism, parfum mediteranean, dulceaţă belgiană sau mirodenii africane, arabe, georgiene…Trei zile de irezistibil răsfăţ pentru cinefili plus 1001 reţete ale unui bucătar îndrăgostit fac “reţetarul” Festivalului Filmului Francofon la Timişoara, un eveniment găzduit de Casa Adam Müller Gutenbrunn în zilele de 14, 15 şi 16 martie 2010. Un festival “de mers neapărat”, nu fiindcă intrarea e liberă, ci fiindcă fără felia lui de cinema, lumea de celuloid n-ar mai fi un “wonderland” nici de-ar avea o mie de Johnny Depp. Pentru mine e un “randevu” cu mirajul cinema-ului francofon şi amintirea lui Pierre, de care mă leagă un “coup de foudre” nicicând vindecat. Sunt, cum s-ar spune, cinefil timid, dar mă tratez.

duminică, 14 martie 2010

ZN/ Dudu Mare plecare



Nu m-aş încumeta să spun, aşa cum prea mulţi o vor face în zilele astea, că Dudu mi-a fost prieten. Asta, deşi eu aş putea să-mi certific „prietenia” cu el ...pe facebook . Sau pentru că el îmi făcea cinstea să mă numească astfel în împrejurări cât se poate de nevirtuale. Ori pentru că am început împreună multe -nenumărate!- Revelioane: el pe scenă, jucând ghiduş şi inepuizabil Frosch cu şilboviţa în „Liliacul”, eu în sală, printre alţi 800 de oameni, întrebându-mă de ce nici anul ăla nu scrisesem despre el mai mult, mai des, mai adevărat. Pentru că Dudu era pentru mine, înainte de toate, domnul Marius Iuliu Mare Mereu pe Scenă. I-am scris numele de sute de ori, căci aproape nu era de gândit o distribuţie fără el pe scena Operei din Timişoara. De asta, cred, s-au adunat prea mult cafele nebăute la taclale –mbietoare, atâtea prăjituri promise, toate interviurile plănuite, multe bancuri puse la păstrare...căci Dudu reuşea să pară una cu Opera şi deci etern. Timpul în preajma lui se arăta cu totul domesticit şi blând, izbutea să-i facă pe oameni să se simtă deştepţi şi spirituali, pe colegi să se simtă în siguranţă, pe prieteni să se ştie norocoşi şi pe doamna Timişoară melomană să se simtă tânără şi curtată. Pe mine mă făcea să mă hlizesc, de lucruri mici şi bizare pe care doar el le vedea, oricât aş fi fost de necăjită. Ar fi lesne şi la-ndemînă de scris despre vocea lui puternică şi senină, despre incredibila vocaţie a prieteniei, despre cât de bun şi blând era sau despre umorul lui demenţial. Dar acum, când Dudu a murit la 52 de ani, dintr-un soi de implozie a eului, toate astea ar suna cumva anapoda, ca o flaşnetă în corul din Nabucco. De asta, cred, pe scena Operei artiştii au tăcut, duminică Voievodul ţiganilor a abdicat în faţa tristeţii. "Sfântul Petru când o să mă vadă că am pretenţia să pătrund în Rai o să se înfurie ....../Daaaar dacă am puţin noroc, numai cu puşin noroc, mă trimite pe pământ la loc!" ….spune Alfred Doolittle (“My Fair Lady”), un personaj dintre multele care ni l-au dezvăluit pe Dudu drept un artist Mare cum îi era numele.. Şi un prieten de cheia fa, vorba sa!

Foto: © fotosen.ro

luni, 1 martie 2010

Acea fotografie care-ţi dă nu fluturi, ci colibri în stomac/ ZN


Pe amicul meu Ovidiu Vuia, sculptorul, l-am văzut mereu ca pe un soi de unicorn în „citadela artiştilor” (oh, mult prea strâmtă pentru el!) din Timişoara. În stare să fascineze, să lezeze, să înduioşeze să şocheze „la mustaţă”, ca artist, ca prieten sau ca rege neîncoronat al boemei, cu efortul pe care alţii îl fac ca să respire. Nicicând însă unicitatea lui nu mi-a apărut în toată splendoarea ei şi a magnificei mustăţi precum în imaginile care-l au protagonist în expoziţia de fotografie deschisă în aceste zile la Galeria Calina. Drept e că Stelian Acea, artistul expozant, e pasăre rară prin galeriile urbe şi, când se-arată, te-aştepţi să rupă gura târgului. N-are nevoie de asta, la drept vorbind, căci Stelian Acea este unul dintre prea puţinii artişti fotografi timişoreni cu premii şi cotaţie internaţională, de ani buni. Vâlva pe care expoziţia sa din singurul spaţiu timişorean dedicat exlcusiv artei contemporane a stârnit-o e pe deplin meritată. Fără se pedaleze pe temele la modă, gen consumism, anorexie, globalizare, marginali, relaţii maladive etc, Acea îşi fascinează privitorii cu o perspectivă esenţială asupra umanităţii, în care detaliile infinitezimale ale lucrului asupra imaginii sunt copleşitoare. Efectul este amplificat de o panotare inspirată şi inteligentă: nicicând un cal nu putea evoca omenescul mai emoţionant decât învecinat cu chipul ascuns al omului; nici mai ameţitor zborul unor papagali peruşi pe tavan, încoronaţi (pe) drept colibri. Strigăt, feminitate, zbor, uscător de păr, nud, apă, lumină sunt, la Acea, imagini cu care construieşte o lume limpede, dramatică, cu o poetică puternică şi tulburătoare.

vineri, 19 februarie 2010

Voci proaspete, marfă din Coreea!


Mult înaintea crizei globale, România îşi avea crizele ei, multe. Multe, dar nu mărunte, iar una dintre cele mai acute era, oricât de ciudat ar suna, criza de voci. Penuria de soprane, mezzo, tenori, baritoni, başi face din alcătuirea unei distribuţii cu forţe locale/naţionale pentru un spectacol aflat în repertoriul curent al unei Operei, precum, spre pildă, Aida, Nabucco sau Turandot, o adevărată artă a jongleriei. De Norma, La Rondine, Ottelo sau Parisina d’Este cam greu ar putea fi vorba. Şcolile de muzică îşi au „meritele” lor deosebite în cultivarea acestei crize a vocilor. Desigur, cei mai răsăriţi dintre absolvenţi îşi iau, la prima ocazie, zborul, ca păsările cântătoare, acolo unde, eventual, îi aşteaptă cariere internaţionale, celebritate, contracte luxuriante. Sau măcar un trai decent. Alternativa din cuibul muzical natal e, din păcate, un salariu mizer pe care îl cheltui, eventual, pe chiria unei garsoniere prăpădite, şi cântatul în faţa unui public tot mai îmbătrânit şi blazat. Dintre vocile foarte bune rămase, cine ştie de ce, în ţară, numeri pe degetele interpreţii pentru un rol sau altul. Dacă vrei voci...ţi le creşti. Aşa se face că în perioada 16-21 februarie, tenorul Corneliu Murgu, directorul Operei timişorene, susţine cursuri de interpretare vocală cu 10 tineri solişti coreeni. Rezultatele acestui master-class vor fi prezentate publicului timişorean în 22 februarie, la Gala Masteranzilor, în cadrul primei ediţii a Zilelor Culturii Coreene, eveniment ....exotic şi neaşteptat, realizat cu sprijinul ambasadei din Bucureşti al acestei ţări care sărbătoreşte astfel 20 de ani de relaţii diplomatice cu România.

foto (c) fotosen.ro

miercuri, 10 februarie 2010

No money, but music!


“M-am săturat de cultură în orice condiţii!”, îmi spune ritos o fină şi autentică melomană, în fapt unul dintre cei doar patru avocaţi timişoreni nelipsiţi de la toate concertele Filarmonicii Banatul. Are, pe deplin, dreptate. De dârdâială, de derizoriu, de florile de plastic pe marginea scenei şi radiatoarele atârnate pe pereţi, de treptele cioplite artizanal, de cimentul jegos şi linoleumul jerpelit m-am săturat şi eu. De săptămâni în şir, la concertele simfonice îţi îngheaţă piculina, vorba unui talentat şi simpatic filarmonist. Din mormanul de şube, şaluri, blănuri, pufoaice, mănuşi, căciuli, Brahms răzbate mai greu la coarda sensibilă. Muzicienii repetă într-un ger crâncen şi într-un cadru horror, cu degete îngheţate pe arcuşuri, suflând aburi prin muştiuc, cu mâinile în mănuşi cu „degete tăiate”. Dar la concert vin eleganţi, la patru ace şi vreo 10 grade. Publicul însă e-nfofolit în ce are mai gros, nu mai frumos. Strănuturile, foşnetul batistelor, scârţăitul scaunelor acompaniază orchestra care acompaniază solista pe care, în rochia lungă, subtire, o acompaniază o viitoare răceală. Un întreg concert al motivelor este cântat, drept argument, de când Filarmonica s-a întors la Capitol: că sunt probleme juridice; că serviciul de patrimoniu nu a refăcut dosarul şi nici acum sala nu e a Primăriei, aşa că nu se poate investi în ea; şi desigur, că no money, no music! Până şi directorului Filarmonicii îi sar capacele de câte ori mai sar siguranţele de la reşouri, de câte ori i se mai taie bugetul sau se mai face, prin ziare, o promisiune edilic-electorală. Cu toate astea, a fost coadă la Fila’ pentru Gabriel Croitoru. Şi la fel va fi şi sâmbătă, 13 februarie, pentru sublima violoncelistă Alexanda Guţu. Căci Vivaldi sparge gheaţa şi cu un violoncel (ca al ei!) se face, indubitabil, primăvara simfonică.

foto (c) fotosen.ro

luni, 25 ianuarie 2010

Tichie de mărgăritar sau capitala culturală a lu’ peşte!


Tichie de mărgăritar sau capitala culturală a lu’ peşte!

„Timişoara va candida la titlul de Capitală Culturală Europeană pentru anul 2021!”, a anunţat primarul Ciuhandu, luni, cu prilejul inaugurării Sălii 2 TNTm. Printre şampanii, pupături şi panglici, declaraţia, deşi publică şi zornăitoare, a stârnit mai multe comentarii despre edil, decât despre perspectivă. Are Timişoara ce oferi ca să fie primită şi privită ca o capitală a artelor? Ca să poată juca acelaşi rol în 2007, Sibiul a construit, investit, reparat şi renovat, până când a ajuns să arate...ca din alt film, ca dintr-o altă ţară. Mai apoi, banii pentru proiecte culturale, teatrale, muzicale, în festivaluri şi în imagine au curs, aparent, ca dintr-un miraculos corn al abundenţei. E drept că, deja, încep să se vadă şi acolo urmele unor lucrări de mântuială, restaurări care se dezvelesc acum ca nişte triste butaforii, dar capitalul de imagine, exploatat mai ales de politicieni, a fost incomensurabil. Dacă mâine are trebui să fie capitala culturală a Europei, ce ar avea Timişoara de arătat? Cele câteva spectacole de teatru cu adevărat bune, nu mai multe decât degetele unei mâini, se sufocă sub valul de subproducţii, banaliăţi şi chiar şuşe. În sala Filarmonicii, frig de-ţi îngheaţă sufletul de meloman. Criza e răspunsul bun la toate pentru subfinanţarea culturii, avem chiar şi o penurie de soprane, tenori şi baritoni. Asta, ca să nu mai spunem că oraşul arată ca bombardat, că drumurile sunt sparte, intrările –n urbe sunt jalnice, vechi clădiri monument sunt lăsate să se prăbuşească şi-n locul lor răsar hidoase măgăoaie, iar populaţia pare să se fi adaptat la această perpetuă stare de asediu. Vor dispărea toate acestea în 11 ani? Se vor schimba toate în prea bine până în 2021? Trăim în România şi...vorba goală ne ocupă tot timpul.

Foto (c) fotosen.ro

luni, 11 ianuarie 2010

Şuşe, izmeneli şi cristale Swarowski


Cam prin vremea când traversam proba profesional-masochista numită „Cafeaua domnului ministru”, care domină imperturbabil topul meu de hidoşenii (non)teatrale vizionate, am început să mă întreb ce efecte pot avea aceste şuşanele asupra naţiei mele. Nu ce anume îi atrage ori îi distrează pe cei care dau sume pipărate pe bilet la asemenea spanace, ci unde se va deversa tot zaţul ăsta dezgustător. Maia Morgenstern răsturnată pe un birou, lăsând la vedere budigăii roz, pipăieli, glumiţe deocheate, dat din craci, replici grosiere şi toata hăhăiala care însoţea piesuţa bulevardieră a lui Horia Gârbea nu puteau să se şteargă chiar fără urme din mentalul colectiv adunat la teatru ca la piaţă. N-a trecut mult şi izmenele au început să aibă cristale Swarowski. Nu la teatru, nu de recuzită. Ci la televizor, într-o realitate care sfidează slut orice intenţie comică. Tocmai chiloţii cu cristale ai bebeluşului „Iri plus Moni” m-au făcut să prezic că s-a terminat „succesul de casă” al manelelor de pe scenă. În ţara mea, viaţa bate la fundul gol şuşaneaua. Apariţia unui personaj precum Honorius pe scena „politică” mi se pare cea mai sinistră şuşă a stagiunii. Mai eba decât udrea, mai ridzi-bizi decât Iancu. Aştept să-i văd izmenele la teve. Şi dacă nu ne place, ne-o dă ta-su Prigoană şi pe Bahhmuţeanca. Până atunci, o fi naivitate, o fi sofism, eu tot cred că teatrul prost dăunează grav sănătăţii sociale.

(c) fotosen.ro

duminică, 3 ianuarie 2010

Avatar 3D? Prigoană douăzecizece!


Dacă nu sunt mahmură, nu mă doare capul, nu-mi stropşesc fierea după <>, e ceva –n neregulă cu mine? Dacă respiraţia mea nu miroase a sarmale şi rachiu, nu sunt un bun român?
Oi fi snoabă dacă greaţa mi-a venit de la duetul Carmen Şerban – Nelu Ploieşteanu pe postul public, nu de la chiolhăneli cu ficaţi rulaţi şi fructe de mare luate de la catering? Să mă simt anapoda spre vinovată că mi-a plăcut să văd, în prima zi a anului, mall-ul închis, pustiu, aproape spectral, dar m-a supărat să găsesc, în aceeaşi zi, zăvorâte toate teatrele, sălile de concert şi muzeele, aşa încât singura distracţie în urbe a rămas plimbatul ca oile prin ţarcul din Piaţa Victoriei, la rumegat cartofi fripţi în ţepuşă şi beut de vin oţetit fiert? E oarecum freaky că n-am fost niciodată la multiplex şi mă întristează anunţul pe care scrie că au închis din decembrie până-n martie cinema Studio? Că în loc să văd Avatar am revăzut Luminile oraşului? Dacă nu cred că Băse va fi un preşedinte bun şi nici că Geoană ar fi fost mai bun, sunt o nepatrioată? Una care nu speră că-n 2010 va trece criza, care nu vrea să ia în calcul cei 26 de bani în plus la benzină, căreia i se fâlfâie ce şi pe cine mai vinde Iancu la Poli şi Patriciu la pnl. Şi, mai ales, dacă nu mi-am făcut bilanţ, dacă nu cred că noaptea de Revelion are vreo putere magică şi nu am făcut o listă de dorinţe pe care s-o bifez acum...e ceva greşit în toate astea? Eu cred că nu, pentru că ştiu sigur, adică sută-la-sută ştiu, că va fi bine! Căci în 2010 a început marea pri-goană: Honorius, băiatul acela cu un lamborghini, 29 de firme şi un bagaj lexical de cca 60 de cuvinte, va fi parlamentar. Iar dacă, doamne fereşte, ceva nu merge bine, ne-a promis domnul Prigoană, nouă, naţiunii, că o va pune pe listă şi pe nevastă-sa. Aşa că de ce mi-aş mai face eu o listă cu dorinţe? Ce –ţi poţi dori mai mult?

foto (c) www.fotosen.ro