Follow by Email

A apărut o eroare în acest obiect gadget

luni, 15 martie 2010

ZN/Cinefil, dar mă tratez!


Prima mea amintire cinematografică se leagă de un film franţuzesc: Sunt timid, dar ma tratez. L-am văzut la Cinema Timiş, prin 1979, pe vremea când scaunele îmbrăcate în pluş vişiniu scârţâiau în ritmul odelor înălţate lui Nicolae Ceauşescu şi realizărilor studenţilor la practica agricolă, prezentate la “jurnal”, înainte de fiecare film. Pe atunci, copil crescut la sat fiind, cinefilia mea (nici astăzi prea clar conturată) era primejdios hrănită de proiecţiile pe care ni le oferea nenea Tilan la Căminul Cultural: una vineri seara şi două sâmbăta. Toate, invariabil, cu Raj Kapoor. De atâta vizionat Vagabondul şi Articolul 420, ajunseserăm toate fetiţele să purtăm paiete lipite pe mijlocul frunţii si toţi băieţii să viseze elefanţi. După atâta infuzie de melodrama indiană, întâlnirea cu Pierre Richard şi comedia lui a fost, biensur, de neuitat. N-o să pot uita în toată viaţa mea râsul rotund, molipsitor al maică-mii la încurcăturile blondului zburlit şi îndrăgostit, sau hohotele solidare, cu un sănătos sentiment al libertăţii, ale sălii arhipline. Într-un sens foarte concret, sentimentul libertăţii se leagă în mintea mea şi, poate, a altora, de film, iar cel francez, cu istoriile lui despre relaţii complicate, cu atmosfera intimistă şi umorul inteligent, rămâne preferatul meu. Prin extensie, filmul francofon e o tentaţie cu atât mai mare cu cât aduce o doză de exotism, parfum mediteranean, dulceaţă belgiană sau mirodenii africane, arabe, georgiene…Trei zile de irezistibil răsfăţ pentru cinefili plus 1001 reţete ale unui bucătar îndrăgostit fac “reţetarul” Festivalului Filmului Francofon la Timişoara, un eveniment găzduit de Casa Adam Müller Gutenbrunn în zilele de 14, 15 şi 16 martie 2010. Un festival “de mers neapărat”, nu fiindcă intrarea e liberă, ci fiindcă fără felia lui de cinema, lumea de celuloid n-ar mai fi un “wonderland” nici de-ar avea o mie de Johnny Depp. Pentru mine e un “randevu” cu mirajul cinema-ului francofon şi amintirea lui Pierre, de care mă leagă un “coup de foudre” nicicând vindecat. Sunt, cum s-ar spune, cinefil timid, dar mă tratez.

2 comentarii:

  1. scrii intr-un fel extraordinar... te unge la suflet...

    RăspundețiȘtergere
  2. Multumesc , Nicoleta! Cred ca-i lauda mai mare decit ocaua scrisa . Si mai cred ca sufletele trebuie neaparat unse, ca sa functioneze fericite!

    RăspundețiȘtergere