marți, 20 octombrie 2009

Mirador, mi-i deja dor!


Sunt cea mai mişto, cânta Susana, priveşte-mi glezna şi-ai să plângi, zice, sunt cea mai mişto. Şi chiar este năucitor de frumoasă cu trupul ei androgin, cu coastele lungi care se văd prin plasa verzuie cum ţin ca-ntr-un corset carnea şi sângele şi hormonii de femeie şi vintrele de bărbat războindu-se-ntre ele, Susana e travestit şi ăştia, când e să fie, sunt cele mai frumoase femei. Songul ei umple Piaţa Roosevelt de miros de iarbă, sex şi tristeţe, priveşte-mi glezna, zice şi adevărul e că ai de ce plânge, acolo i-a alunecat siliconul, n-aţi mai văzut aşa o gleznă şi n-aţi mai văzut aşa o piaţă, vă jur. Songul Susanei face să se coacă portocalele in portocalii din cimitirul săracilor ca un rai dement, face să încremenească pisicile de argilă, îi face pe trecători, pe spectatori, să ofteze, şi pe Aurora să zâmbească mândră de colocatara şi protejata ei.

Pisicile sunt cu sutele, acolo negre, dincolo gri, turcoaz, roz sau roşii, pisicile stau in banda, au gang-urile lor. Din când în când o pisică roz se pripăşeşte în altă haită, ăsta e lucrul care defineşte Piaţa Roosevelt, bizarii, marginalii care –s priviţi ca ciudaţi tocmai fiindcă nu stau printre ai lor, întotdeauna se găseşte cineva mai freaky ca tine, asta face Piaţa Roosevelt un loc bun de trăit. Si de murit. Întotdeauna se găseşte cineva să adune pisicile de pripas, vreo secretară bătrână care –şi încălzeşte tumorile cu perne pneumatice vii, până când cancerul o omoară.

Moartea e peste tot în Piaţa Roosevelt, stă ca dealerii atârnată –n copaci. În orice spectacol al lui Afrim, în toate poveştile lui, e un puşti frumos, imberb şi suplu, la bustul gol, e băiatul-bărbat care moare în cele din urmă, aici moare urât, tăiat bucăţi-bucăţele până când una dintre curve (aceea care fumează şi bea cu degetele de la picior) îl crede o lebădă neagră frântă, întotdeauna băiatul moare ucis de partea cea mai nasoală a realităţii, dar moare cu rost, să-i facă pe ceilalţi să se vadă pe ei înşişi.

Noroc că există Aurora, transexuala care are grijă de toţi şi de toate: de curvele de la bordelul Gloria, de secretara bătrână, moştenită şi canceroasă, de fata bingo care n-are prieteni, de flautista fado, de pozele morţilor din cimitir şi de travestiţii care sunt, ăsta-i adevărul, cele mai frumoase femei. Îmi plac aproape toate personajele care populează Piaţa Roosevelt şi au dificultăţi cu cifrele şi exactitatea, prea simpatice să le crezi, prea frumoase să le respingi. Aurora e preferata mea, îmi place de mor cum coboară, din casa ei ca un porumbar, pe o bară de strip-tease, îmi plac perucile ei şi hainele ţipătoare şi stilate, îmi place totul la ea, aşa lua-o acasă, îmi place că ştie că e patetică atunci când e patetică şi că poate să fie autoironică şi detaşată şi tot umorul ăla care se degajă în jurul ei e ca oxigenul pentru relaţia cu realitatea. În casa ei, lângă bibeloul cu balerina şi lângă icoana cu Fecioara stau trei pendule care măsoară timpul, căci Aurora e o divă şi divele de timp se tem.

Piaţa Roosevelt e deocheată: bagi un bănuţ în fantă şi de după cortine nu stii ce iese: poate sex cu miros de portocale, poate muzica ori moartea ori chiar puţină dragoste. Piaţa Roosevelt, o piesa de Dea Loher, este, după gustul meu, cel mai bun spectacol făcut de Radu Afrim (dintre cele pe care le-am văzut, desigur) şi unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le-am văzut vreodată, nu doar în teatru. Îmi place povestea, locul, decorul, îmi plac pisicile şi songurile, atmosfera şi personajele, micile accente şi detaliile infinitezimale, Mannha de Carnaval şi toată tristeţea dulce care se revarsă din ele. Citesc pe blogul regizorului că „sunt semne clare că el (spectacolul, n.n.) va muri soon” şi mă inundă amărăciunea. Oricum, câte zile şi nopţi o mai avea, sper să treacă toţi cei care mă locuiesc prin Piaţa Roosevelt: e ca unul dintre acele vise puternice din care te trezeşti cu sentimentul că nu e o scorneală a somnului, ci o realitate paralelă pe care o ştii foarte, foarte bine.

„Miradoare, Mirador, nu auzi? Mi-i dor!”

Foto: © sen

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu