Loss-Layers sau Beethoven?

Abia ieşit dintr-o săptămână – maraton, cea a festivalului de piese româneşti de teatru, consumatorul timişorean de cultură e din toate părţile bombardat, gâdilat, agăţat de oferte. Ceea ce, la o primă şi optimistă privire, este un lucru grozav: un corn al abundenţei artistice care se revarsă zgomotos peste urbe. Doar că, odată aşezat la masa bucatelor, bagi de seamă că nu toate sunt comestibile, că multe sunt expirate, indigeste sau conţin prea multe e-uri pentru sănătatea estetică a spectatorului. Aşa încât, atunci când două dintre cele mai importante şi autentic valoroase evenimente culturale ale anului se petrec în aceeaşi zi, la aceeaşi oră, precum în această seară de vineri, 16 aprilie, toate drumurile duc la ...o dilemă: muzică sau dans contemporan? Pe scena Teatrului Maghiar, Compania A.LTERS.ESSIO prezintă „Loss-Layers”, spectacol de dans contemporan, „o experienţă multisenzoriala sfâşietoare”, promite, în pliantul-program, Centrul Cultural Francez, căruia i se datorează evenimentul la Timişoara. În exact acelaşi timp, la pupitrul Filarmonicii Banatul se va afla maestrul Horia Andreescu, vrăjitor a cărui baghetă dirijorală dă sclipiri diamantine sunetului oricărei orchestre, iar solişti ai concertului vor fi Marin Cazacu şi Ştefan Cazacu. Alegerea grea şi-mi vine, precum cetăţeanului turmentat, să (mă ) întreb „eu cu cine votez?”. Partea frumoasă a poveştii e aceea că, orice ai alege, ieşi în câştig. Mai ales că aprilie şi mai sunt lunile în care timişoreanul dependent de spectacole şi concerte face, ca ursul, provizii pentru lunga vară pustie ce va să vie.

La capitală , birjar! Fane, şampanie!/ ZN

„Leii şi rotarienii/ Şi-au dat mâna peste ţară/Şi-n avântul primăverii/Şi-au cântat cântul lor minunat”. Ştiţi, cântecul preferat, acela despre „Timişoara capitală culturală europeană”, cel care a detronat maneaua cu oraşul de cinci stele verzi. L-au cântat aşadar, şapte preşedinţi de lei şi rotarieni, în holul Filarmonicii Banatul, mobilizaţi de directorul Gârboni, care promite să înscrie de şapte ori Timişoara în Guinnes Book, cu halbă, lampă, vals şi alte patru minuni rămase încă tainice. Refrenul, intonat unanim şi molto vivace a fost cel cu „susţinerea totală”. Mie, recunosc, mi-a sunat tot ca „Soarele şi pionierii”, dârz cântat sub astrul naivităţii. În rest, multe intenţii bune şi entuziasm surâzător, planuri de alcătuit consorţiu şi de mobilizat lumea la făcut lobby, şi amabilităţi. Dintre puţinele propuneri concrete, una singură mi s-a părut demnă de reţinut: cea a lui Emil Cristescu care s-a arătat dispus să-i angajeze şi să-i plătească pe cei care au conceput, scris şi impus programul prin care Sibiul a obţinut titlul de capitală culturală europeană. Ce rost ar avea să bâjbâim când i-am putea avea pe meseriaşii care ştiu deja cum se face? Micul consorţiu a evitat cu sfiiciune aspectele delicate ale întreprinderii. Ca de exemplu acela că, în vreme ce Clujul şi-a însoţit anunţul de candidatură cu un program –beton, concret şi pragmatic, la Timişoara primarul Ciuhandu a dat doar o bâlbă privind anul pentru care tocmea caii la căruţa capitalei culturale. Sau acela că oferta culturală a urbei e subţirică rău, cât o pojghiţă de gheaţă sub soarele pioneresc. Nimeni nu a spus adevărul: că împăratul e gol, iar Timişoara a pornit cu stângul această horă. Nici că ar fi avut cui (sau de ce) căci edilul –şef n-a catadicsit să moşească micul consorţiu. A făcut-o Gârboni cu un optimism ca-n finalul Scrisorii pierdute: „Fane, şampania!”. Şi pupat toţi piaţa...

Foto: (c) fotosen.ro

Plasticid, deci exist!/ ZN

Răspândita zicere despre timişorenii care alcătuiesc „un public tradiţional de teatru” ori „un public de teatru tradiţional” e o gogoriţă. Cei mai multţi dintre timişoreni nu alcătuiesc niciun fel de public, pur şi simplu fiindcă nu merg la teatru. Iar dacă merg, din an în Paşte, merg la spectacole, nu la teatru. „Eu nu merg din principiu la astea locale, merg eventual când vine ceva de la Bucureşti” este lozinca spectatorului obişnuit, a cărui opţiune, conturată de afişe ţipătoare şi agramată, are drept unic criteriu notorietatea numelor, carevasăzică vedetele pe care le ştie...de la televizor. Există „falii” desprinse din scoarţa groasă a nedusului la teatru, există publicul etnic care merge dintr-o obişnuinţă sănătos cultivată la teatrul său şi de treizeci de ori la aceeaşi piesă, publicul tânăr care face coadă la Auăleu, la fel cum există chiar şi o firavă specie a spectatorului conştient, care alege pe criterii estetice, capabil de decela inefabilul fenomenului teatral. Dacă, în mod cert, timişorenii nu alcătuiesc un public „de teatru tradiţional”, ar fi un ridicol sofism să crezi ca asta îi face, automat, un public de text contemporan. Asta, chiar dacă Timişoara şi-a asumat, prin voinţa Teatrului Naţional, felia festivalieră a „dramaturgiei româneşti de ultimă oră”. O zonă la care propria-mi neaderenţă e de domeniu public, căci Festivalul Dramaturgiei Româneşti mi-a oferit, în anii din urmă, dese prilejuri de a-mi exprima rezervele faţă de boom-ul de trivialitate ce caracterizează teribila producţie naţională de dramă, faţă de înjurăturile nejustificate altfel decât prin nevoia de a umple baremul de semne cerut de vreun concurs, precum cele 16 rânduri de sudalme din Liftul lui Gabriel Pintilei premiat de DramAcum, ori convingerea nestrămutată că teatrul are drept misiune (şi) sporuirea limbii, iar cuvinte precum „cocalar” şi „jet” nu mi se par o contribuţie suficientă. Însă, ca fenomen viu ce se află, cu geniile, succesele, ratările, fiţele şi găselniţele sale, scrisul românesc pentru scenă este, trebuie s-o spunem, bine prins în rama festivalului timişorean, un spectacol zornăitor, fresh, colorat, care vi se oferă în 10-17 aprilie. Ediţia 2010 reuneşte în selecţia sa cele mai bine cunoscute nume în dramaturgia românească a acestui moment: Gianina Cărbunariu, Peca Ştefan, Theo Herghelegiu, Ştefan Caraman, Mihaela Michailov (însăşi selecţionera FDR) ş.a. Pentru cei care, totuşi, nu au toleranţă la drama nouă, cu tematici pubere şi limbaj trivial, FDR a inventat secţiunea clasică, cu un singur, dar de neratat, spectacol: „Identităţi (Şapte piese scurte)” de Dumitru Solomon, în direcţia de scenă a lui Victor Ioan Frunză, precum şi secţiunea Intersecţii, cu trei captivante spectacole de dans contemporan: Remember-ul lui Răzvan Mazilu, InTime al companiei Pal Frenak şi Depeche/Dance de Massimon Gerardi. Începe Plasticidul....
Foto: (c) fotosen.ro

Ros & Guil, morţi sau vii, căutaţi de UNITER. Triplă nominalizare/ ZN

Din puzderia de păcăleli, şuşe cu ciucuri şi pretenţii de artă, advertising mincinos, afişe ţipătoare şi premiere ca mărgelele pe aţă, greu mai distingi adevăratul spectacol, acela ca o perla veritabila care se construieşte din infinitezimale, inefabile fire, in scoica tot mai strâmtă pe care, orgolioşi, o numim Timişoara culturală. Dacă însă aş decide să merg pe varianta 100% câştigătoare, „marfă” fără riscuri, prima alegere din calendarul următoarei săptămâni ar fi „Rosencrantz şi Guildenstern sunt morţi”, de Tom Stoppard, un spectacol de Victor Ioan Frunză. Este unicul spectacol timişorean nominalizat la Gala UNITER din acest an, iar ăsta ar fi, cel puţin teoretic, un argument în plus, dacă mai era nevoie, cu atât mai mult cu cât nominalizările vizează trei dintre cele mai importante secţiuni: Cea mai bună regie (Victor Ioan Frunză), Cea mai bună scenografie (Adriana Grand) şi Cel mai bun spectacol al anului. Spun teoretic, căci ar fi greu de estimat cât mai cântăresc în ochii spectatorilor şi chiar ai artiştilor înşişi premiile UNITER. Născută dintr-o nevoie evidentă a breslei teatreale, UNITER a reuşit să-şi impună gala anuală ca pe un soi de Oscar dâmboviţean al scenei. Uzura, criteriile amestecate ţinând în aceeaşi oală argumentul estetic şi păgubosul spirit de gaşcă, acuzele, scandalurile, monotonia spectacolului oferit de Ion Caramitru, previzibilitatea uneori rizibilă a alegerilor finale şi, mai ales, o greu de înţeles lipsă de solidaritate cu înşişi artiştii pe care UNITER îi reprezintă (şi premiază!) în situaţii de criză au adus această gală într-un proces de epuizare...nervoasă, de care onoarea şi kilul de mastică nu sunt străine. Şi spun „dacă mai are nevoie”, căci semnătura lui V.I.Frunză este, în sine, un certificat de valoare, de numele său legându-se, altminteri, mai toată gloria uniter-istă revărsată parcimonios asupra Timişoarei. Spectacolul se joacă la Teatrul Maghiar în 30 martie la ora 18, iar Gala UNITER, ajunsă la majorat, îşi „joacă” propriile-i cărţi în 19 aprilie, la Bucureşti.

Foto: (c) Adriana Grand

ZN/Ulise, povestaşul mării- triunghi

Un Ulise povestaş şi călător. Odiseu al cărui rost pe lume stă în vorbe şi în apa mării. Un aventurier fermecător, viteaz, viclean şi în acelaşi timp ingenuu, căruia îi plac războaiele, plecările, muierile, sirenele şi misterele. Căruia moartea i se pare plicticoasă. Ulise, povestitor şi povestit la rându-i. De nevastă, o Penelopă care urzeşte urând războiul; nu doar războiul de ţesut. De Telemah plecat în căutarea unui tată sub a cărui absentă umbră palid crescuse. De femeile, zeiţele, prinţesele care l-au iubit sau l-au vrăjit, l-au vrut sau l-au avut. De Circe, Atena, Calypso şi Nausicaa. Ulise văzut în oglinzi, ochi, timp, în amintiri, istorii sau zvonuri, ca o un mozaic colorat, construit din infinitezimale fragmente, pe ţămul unei mări verzi, triunghiulare, populat cu zei, ciclopi, sirene, peţitori şi ..spectatori. Aceasta este întâlnirea pe care Teatrul Maghiar din Timişoara o dă celor dornici de epopee, teatru, muzică. În spectacolul regizat Balazs Zoltan, muzica are un rol cel puţin la fel de însemnat ca al eroului însuşi: scenariul său pune –n Odiseea lui Homer largi inserţii reflexive in Pace în Itaca de Marai Sandor şi splendida operă barocă Întoarcea lui Ulise, de Claudio Monteverdi. O muzică puternică şi captivantă, în cumpăna căreia muzica atonală, recreind postmodern sonorităţi arhaice, compusă de Tibor Cari şi interpretată live de actori, conturează o epopee a amintirii ridicată la rang de mit. Umorul îmblânzeşte povestea şi-o îndulceşte: Ulise peţitorii cu o suflare, e recunoscut de Euricleea după o tăvăleală ca-n vremurile bune, iar proba arcului e totuna cu ai desface picioarele Penelopei...Ulise se întoarce de pe mare la teatru. La cel maghiar, unde spectacolele se traduc la cască. Drept e că ascultatul e aici o altă Odisee...

Foto (c) Nagy Jozsef

ZN/Cinefil, dar mă tratez!

Prima mea amintire cinematografică se leagă de un film franţuzesc: Sunt timid, dar ma tratez. L-am văzut la Cinema Timiş, prin 1979, pe vremea când scaunele îmbrăcate în pluş vişiniu scârţâiau în ritmul odelor înălţate lui Nicolae Ceauşescu şi realizărilor studenţilor la practica agricolă, prezentate la “jurnal”, înainte de fiecare film. Pe atunci, copil crescut la sat fiind, cinefilia mea (nici astăzi prea clar conturată) era primejdios hrănită de proiecţiile pe care ni le oferea nenea Tilan la Căminul Cultural: una vineri seara şi două sâmbăta. Toate, invariabil, cu Raj Kapoor. De atâta vizionat Vagabondul şi Articolul 420, ajunseserăm toate fetiţele să purtăm paiete lipite pe mijlocul frunţii si toţi băieţii să viseze elefanţi. După atâta infuzie de melodrama indiană, întâlnirea cu Pierre Richard şi comedia lui a fost, biensur, de neuitat. N-o să pot uita în toată viaţa mea râsul rotund, molipsitor al maică-mii la încurcăturile blondului zburlit şi îndrăgostit, sau hohotele solidare, cu un sănătos sentiment al libertăţii, ale sălii arhipline. Într-un sens foarte concret, sentimentul libertăţii se leagă în mintea mea şi, poate, a altora, de film, iar cel francez, cu istoriile lui despre relaţii complicate, cu atmosfera intimistă şi umorul inteligent, rămâne preferatul meu. Prin extensie, filmul francofon e o tentaţie cu atât mai mare cu cât aduce o doză de exotism, parfum mediteranean, dulceaţă belgiană sau mirodenii africane, arabe, georgiene…Trei zile de irezistibil răsfăţ pentru cinefili plus 1001 reţete ale unui bucătar îndrăgostit fac “reţetarul” Festivalului Filmului Francofon la Timişoara, un eveniment găzduit de Casa Adam Müller Gutenbrunn în zilele de 14, 15 şi 16 martie 2010. Un festival “de mers neapărat”, nu fiindcă intrarea e liberă, ci fiindcă fără felia lui de cinema, lumea de celuloid n-ar mai fi un “wonderland” nici de-ar avea o mie de Johnny Depp. Pentru mine e un “randevu” cu mirajul cinema-ului francofon şi amintirea lui Pierre, de care mă leagă un “coup de foudre” nicicând vindecat. Sunt, cum s-ar spune, cinefil timid, dar mă tratez.

ZN/ Dudu Mare plecare

Nu m-aş încumeta să spun, aşa cum prea mulţi o vor face în zilele astea, că Dudu mi-a fost prieten. Asta, deşi eu aş putea să-mi certific „prietenia” cu el ...pe facebook . Sau pentru că el îmi făcea cinstea să mă numească astfel în împrejurări cât se poate de nevirtuale. Ori pentru că am început împreună multe -nenumărate!- Revelioane: el pe scenă, jucând ghiduş şi inepuizabil Frosch cu şilboviţa în „Liliacul”, eu în sală, printre alţi 800 de oameni, întrebându-mă de ce nici anul ăla nu scrisesem despre el mai mult, mai des, mai adevărat. Pentru că Dudu era pentru mine, înainte de toate, domnul Marius Iuliu Mare Mereu pe Scenă. I-am scris numele de sute de ori, căci aproape nu era de gândit o distribuţie fără el pe scena Operei din Timişoara. De asta, cred, s-au adunat prea mult cafele nebăute la taclale –mbietoare, atâtea prăjituri promise, toate interviurile plănuite, multe bancuri puse la păstrare...căci Dudu reuşea să pară una cu Opera şi deci etern. Timpul în preajma lui se arăta cu totul domesticit şi blând, izbutea să-i facă pe oameni să se simtă deştepţi şi spirituali, pe colegi să se simtă în siguranţă, pe prieteni să se ştie norocoşi şi pe doamna Timişoară melomană să se simtă tânără şi curtată. Pe mine mă făcea să mă hlizesc, de lucruri mici şi bizare pe care doar el le vedea, oricât aş fi fost de necăjită. Ar fi lesne şi la-ndemînă de scris despre vocea lui puternică şi senină, despre incredibila vocaţie a prieteniei, despre cât de bun şi blând era sau despre umorul lui demenţial. Dar acum, când Dudu a murit la 52 de ani, dintr-un soi de implozie a eului, toate astea ar suna cumva anapoda, ca o flaşnetă în corul din Nabucco. De asta, cred, pe scena Operei artiştii au tăcut, duminică Voievodul ţiganilor a abdicat în faţa tristeţii. "Sfântul Petru când o să mă vadă că am pretenţia să pătrund în Rai o să se înfurie ....../Daaaar dacă am puţin noroc, numai cu puşin noroc, mă trimite pe pământ la loc!" ….spune Alfred Doolittle (“My Fair Lady”), un personaj dintre multele care ni l-au dezvăluit pe Dudu drept un artist Mare cum îi era numele.. Şi un prieten de cheia fa, vorba sa!

Foto: © fotosen.ro

Acea fotografie care-ţi dă nu fluturi, ci colibri în stomac/ ZN

Pe amicul meu Ovidiu Vuia, sculptorul, l-am văzut mereu ca pe un soi de unicorn în „citadela artiştilor” (oh, mult prea strâmtă pentru el!) din Timişoara. În stare să fascineze, să lezeze, să înduioşeze să şocheze „la mustaţă”, ca artist, ca prieten sau ca rege neîncoronat al boemei, cu efortul pe care alţii îl fac ca să respire. Nicicând însă unicitatea lui nu mi-a apărut în toată splendoarea ei şi a magnificei mustăţi precum în imaginile care-l au protagonist în expoziţia de fotografie deschisă în aceste zile la Galeria Calina. Drept e că Stelian Acea, artistul expozant, e pasăre rară prin galeriile urbe şi, când se-arată, te-aştepţi să rupă gura târgului. N-are nevoie de asta, la drept vorbind, căci Stelian Acea este unul dintre prea puţinii artişti fotografi timişoreni cu premii şi cotaţie internaţională, de ani buni. Vâlva pe care expoziţia sa din singurul spaţiu timişorean dedicat exlcusiv artei contemporane a stârnit-o e pe deplin meritată. Fără se pedaleze pe temele la modă, gen consumism, anorexie, globalizare, marginali, relaţii maladive etc, Acea îşi fascinează privitorii cu o perspectivă esenţială asupra umanităţii, în care detaliile infinitezimale ale lucrului asupra imaginii sunt copleşitoare. Efectul este amplificat de o panotare inspirată şi inteligentă: nicicând un cal nu putea evoca omenescul mai emoţionant decât învecinat cu chipul ascuns al omului; nici mai ameţitor zborul unor papagali peruşi pe tavan, încoronaţi (pe) drept colibri. Strigăt, feminitate, zbor, uscător de păr, nud, apă, lumină sunt, la Acea, imagini cu care construieşte o lume limpede, dramatică, cu o poetică puternică şi tulburătoare.

Voci proaspete, marfă din Coreea!

Mult înaintea crizei globale, România îşi avea crizele ei, multe. Multe, dar nu mărunte, iar una dintre cele mai acute era, oricât de ciudat ar suna, criza de voci. Penuria de soprane, mezzo, tenori, baritoni, başi face din alcătuirea unei distribuţii cu forţe locale/naţionale pentru un spectacol aflat în repertoriul curent al unei Operei, precum, spre pildă, Aida, Nabucco sau Turandot, o adevărată artă a jongleriei. De Norma, La Rondine, Ottelo sau Parisina d’Este cam greu ar putea fi vorba. Şcolile de muzică îşi au „meritele” lor deosebite în cultivarea acestei crize a vocilor. Desigur, cei mai răsăriţi dintre absolvenţi îşi iau, la prima ocazie, zborul, ca păsările cântătoare, acolo unde, eventual, îi aşteaptă cariere internaţionale, celebritate, contracte luxuriante. Sau măcar un trai decent. Alternativa din cuibul muzical natal e, din păcate, un salariu mizer pe care îl cheltui, eventual, pe chiria unei garsoniere prăpădite, şi cântatul în faţa unui public tot mai îmbătrânit şi blazat. Dintre vocile foarte bune rămase, cine ştie de ce, în ţară, numeri pe degetele interpreţii pentru un rol sau altul. Dacă vrei voci...ţi le creşti. Aşa se face că în perioada 16-21 februarie, tenorul Corneliu Murgu, directorul Operei timişorene, susţine cursuri de interpretare vocală cu 10 tineri solişti coreeni. Rezultatele acestui master-class vor fi prezentate publicului timişorean în 22 februarie, la Gala Masteranzilor, în cadrul primei ediţii a Zilelor Culturii Coreene, eveniment ....exotic şi neaşteptat, realizat cu sprijinul ambasadei din Bucureşti al acestei ţări care sărbătoreşte astfel 20 de ani de relaţii diplomatice cu România.

foto (c) fotosen.ro

No money, but music!

“M-am săturat de cultură în orice condiţii!”, îmi spune ritos o fină şi autentică melomană, în fapt unul dintre cei doar patru avocaţi timişoreni nelipsiţi de la toate concertele Filarmonicii Banatul. Are, pe deplin, dreptate. De dârdâială, de derizoriu, de florile de plastic pe marginea scenei şi radiatoarele atârnate pe pereţi, de treptele cioplite artizanal, de cimentul jegos şi linoleumul jerpelit m-am săturat şi eu. De săptămâni în şir, la concertele simfonice îţi îngheaţă piculina, vorba unui talentat şi simpatic filarmonist. Din mormanul de şube, şaluri, blănuri, pufoaice, mănuşi, căciuli, Brahms răzbate mai greu la coarda sensibilă. Muzicienii repetă într-un ger crâncen şi într-un cadru horror, cu degete îngheţate pe arcuşuri, suflând aburi prin muştiuc, cu mâinile în mănuşi cu „degete tăiate”. Dar la concert vin eleganţi, la patru ace şi vreo 10 grade. Publicul însă e-nfofolit în ce are mai gros, nu mai frumos. Strănuturile, foşnetul batistelor, scârţăitul scaunelor acompaniază orchestra care acompaniază solista pe care, în rochia lungă, subtire, o acompaniază o viitoare răceală. Un întreg concert al motivelor este cântat, drept argument, de când Filarmonica s-a întors la Capitol: că sunt probleme juridice; că serviciul de patrimoniu nu a refăcut dosarul şi nici acum sala nu e a Primăriei, aşa că nu se poate investi în ea; şi desigur, că no money, no music! Până şi directorului Filarmonicii îi sar capacele de câte ori mai sar siguranţele de la reşouri, de câte ori i se mai taie bugetul sau se mai face, prin ziare, o promisiune edilic-electorală. Cu toate astea, a fost coadă la Fila’ pentru Gabriel Croitoru. Şi la fel va fi şi sâmbătă, 13 februarie, pentru sublima violoncelistă Alexanda Guţu. Căci Vivaldi sparge gheaţa şi cu un violoncel (ca al ei!) se face, indubitabil, primăvara simfonică.

foto (c) fotosen.ro