Amor è palpito…La Traviata!/ zile si nopti

”Amor è palpito / dell´universo intero, /misterioso, altero, / croce e delizia, delizia al cor”… Asta e ce ascult eu când sunt singură. Când sunt tristă. Când sunt fericită, nostalgică sau vreau, pur şi simplu, vreau să mă emoţionez. Şi întotdeauna când plec la drum lung. Aşa cum alţii ascultă în maşină Aerosmith, country sau imnuri baptiste, eu ascult Traviata. De ea se leagă amintirea primei mele călătorii în Occident, în 1990, când, intrând în bella Italia cu Verdi –la – maximum şi zbierând, afon dar entuziast, “misteriosooooooo”, vameşul m-a întâmpinat cu un bienvenuti molto vivace, şi anume cântând “Tutto follia nel mondo ci/Che non piacer”: cum că-n viaţă e neghiobie orice nu-ţi face plăcere. Premiera spectacolului cu opera Traviata, de Giuseppe Verdi, încheie duminică, 30 mai, de la ora 19, cel de-a XXXV-lea Festival Internaţional Timişoara Muzicală al Operei. Din Italia vin regizorul noii producţii, Mario de Carlo, şi dirijorul David Crescenzi. O frumoasă soprană basarabeancă va interpreta Violeta Valery: Tatiana Lisnic este bursieră a Fundaţiei Herbert von Karajan şi a fost invitată în spectacole ale Operei din Viena. Rolul Alfredo i-a fost încredinţat tenorului-minune al momentului: Ştefan Pop a reuşit să câştige, într-o singură săptămână, premiul I al Concursului Operalia Domingo 2010, pe scena Scalei din Milano, şi locul I al Concursului de canto de la Seul. Traviata a avut premiera absolută în 6 martie 1853 la Teatrul La Venice din Veneţia.

Foto © Opera TM

Amor è palpito…La Traviata! / zile si nopti

”Amor è palpito / dell´universo intero, /misterioso, altero, / croce e delizia, delizia al cor”… Asta e ce ascult eu când sunt singură. Când sunt tristă. Când sunt fericită, nostalgică sau vreau, pur şi simplu, vreau să mă emoţionez. Şi întotdeauna când plec la drum lung. Aşa cum alţii ascultă în maşină Aerosmith, country sau imnuri baptiste, eu ascult Traviata. De ea se leagă amintirea primei mele călătorii în Occident, în 1990, când, intrând în bella Italia cu Verdi –la – maximum şi zbierând, afon dar entuziast, “misteriosooooooo”, vameşul m-a întâmpinat cu un bienvenuti molto vivace, şi anume cântând “Tutto follia nel mondo ci/Che non piacer”: cum că-n viaţă e neghiobie orice nu-ţi face plăcere. Premiera spectacolului cu opera Traviata, de Giuseppe Verdi, încheie duminică, 30 mai, de la ora 19, cel de-a XXXV-lea Festival Internaţional Timişoara Muzicală al Operei. Din Italia vin regizorul noii producţii, Mario de Carlo, şi dirijorul David Crescenzi. O frumoasă soprană basarabeancă va interpreta Violeta Valery: Tatiana Lisnic este bursieră a Fundaţiei Herbert von Karajan şi a fost invitată în spectacole ale Operei din Viena. Rolul Alfredo i-a fost încredinţat tenorului-minune al momentului: Ştefan Pop a reuşit să câştige, într-o singură săptămână, premiul I al Concursului Operalia Domingo 2010, pe scena Scalei din Milano, şi locul I al Concursului de canto de la Seul. Traviata a avut premiera absolută în 6 martie 1853 la Teatrul La Venice din Veneţia.

Foto © Opera TM

Dacă e marţi, e Stradivarius!

Din noianul de evenimente al isteriei festivaliere care a cuprins urbea, pare greu să alegi un (singur) eveniment, acela despre care să le spui prietenilor “it’s a must !” . De această dată, însă, alegerea este atât de simplă şi clară, încât se face de la sine: Stradivarius…e poi muori. Marţi, 18 mai, la ora 19, în sala Capitol, Turneul Stradivarius trece prin Timişoara Muzicală a Filarmonicii: orice ar fi, oricâte lucruri presante ai avea, merită să-ţi opreşti viaţa şi să o scalzi în muzică. Pe violonistul Alexandru Tomescu şi pianistul Horia Mihail – adică două treimi din sublimul Romanian Piano Trio- îţi vine să-i iei acasă, îţi vine să–i răpeşti şi să-i ţii captivi în virtutea implacabilului efect depechist…”can’t get enough!. Cea mai preţioasă vioară înfloreşte sub buricele degetelor lui Alexandru Tomescu şi-n toate concertele lui pluteşte un aer de îndrăgosteală irezistibilă, pasional şi liber ca muzica lui. Ar fi cu totul anapoda să cauţi argumente ca să mergi la recitalul Stradi’, aşa că tot ce ar mai fi de spus aici e că cei doi vor cânta Rapsodia I de Bartok, Sonata 2 de Prokofiev, Havaneza de Saint-Saens, Tarantela de Sarasate şi Poloneza în La major de Wienawski.

Foto © fotosen.ro

Mâţa-n sac. La mănăstire, Europo!

E-aproape ca la mâţa-n sac. Jocul ăla de la toate rugile, bâlciurile, iarmaroacele, cu un ţigan burtos şi mustăcios care are un sac dolofan, dai un ban, bagi mâna-n sac şi ce prinzi al tău să fie...De obicei „prinzi” o minge de rumeguş învelită în staniol colorat şi legata cu elastic. Alteori însă se mai nimeresc bile în formă de ghindă, pentru prins codiţele, ori chiar o balerină din aceea cu cheiţă care se învârte pe Valurile Dunării. Sacul cu mâţa e umflat pentru că l-a îngrăşat ţiganul cu ghemotoace de hârtie, dar negustoria are succes fiindcă advertisingul ei nu-i mincinos: premiu garantat, toate biletele sunt câştigătoare! Sacul urbei e acum e la fel de dodoloţ: Timişoara Muzicală a Operei şi festivalul omonim al Filarmonicii Banatul; Festivalul de Muzică Veche; Timishort-ul filmelor; FIFITUT, festivalul francofon de improvizaţie şi teatru universitar: Festivalul Muzicii de Cameră, la sala Orpheum; TESZT – festivalul Teatrului Maghiar Csiky Gergely; StudenFest; Tres Courts, festivalul filmelor de foarte scurt metraj, ba chiar şi un festival de zodiace şi citit prin stele. Toate se petrec în luna mai în Timişoara, inflaţie de festivaluri într-o frenezie care nu e altceva decât un simptom al pustiului ce va să vie, subit, din iunie. Până atunci însă...bag mâna în sac şi, orice aş extrage, ar fi un bilet câştigător. Dar...”trişez” un pic şi aleg ceva special: concertul Filarmonicii, de Ziua Europei, la Mănăstirea Şag, duminică, 9 mai, de la ora 20. Un concert de muzică religioasă în care, sub bagheta maestrului Gheorghe Costin, vor cânta, alături de soliştii Irina Iordăchescu, Alina Todea, Claudia Codreanu şi Mihai Sîmboteanu şi de orchestra simfonică, un cor de copii şi o călugăriţă. Şi, cineva acolo sus, ne va iubi ascultând muzici care nu -s mâţa-n sac...

foto (c) fotosen.ro

Lăută, teorbă, sabie şi teatru Noh/ Zile si nopti

Pe maestrul Masato Matsuura l-am întâlnit vara trecută în curtea micuţei biserici catolice din Brebu. Încălţat în tabi albe, părea atent la pulsul ierbii de sub tălpi şi privea spre creasta muntelui Semenic cu acel aer al senseilor pentru care înţelesul lumii are mistere, nu secrete. Îl urmau pe acest do al cunoaşterii prin teatru şi artele sabiei, până în micul cătun cărăşean, tineri sosiţi din Polonia, Franţa, Anglia. Uchi-Deshi, adică discipol direct al lui Sensei Tetsunoyo Kanze VIII în teatru Noh, dar şi actor de teatru contemporan, Masato Matsuura, a studiat Kendo (arta sabiei) la scoala Niten din Tokyo, Aiki Jyuijitsu cu Sensei Daitoryu Yoshimaru Keisetsu (Tokyo) şi Tai-chi şi a fondat, la Paris, Dojo-ul celor Două Spirale. La Brebu, printre icoanele pemilor catolici, maestrul Masato a susţinut un fascinant atelier de teatru Noh, dans, muzică şi sabie, o şcoală despre esenţa corporalităţii. Apoi, în biserica atât de plină de oameni încât un bob de orez nu şi-ar mai fi găsit loc, Matsuura a arătat câtă putere stă într-un sunet, într-un pas, cât înţeles într-un zvâcnet de evantai. Un spectacol fascinant, care le va fi oferit timişorenilor de un cuplu de artişti ale căror generozitate, energie şi pasiune poartă un nume: La Follia. Muzicienii Diana şi Codrin Emandi, fondatori ai ansamblului cu acest nume, organizează în 10-15 mai, la Biserica Evenghelică Luterană de lângă Fântâna Punctelor Cardinale, cel de-al treilea Festival de Muzică Veche. Un eveniment de anvergură şi egală fineţe, care aduce la Timişoara muzicieni excepţionali, precum Mira Glodeanu, Jan van Elsacker şi Frederick Haas din Belgia, James Munro (Australia), Bettina Boysen din Germania, Thomas Boysen şi Thor-Harald Johnsen din Norvegia. Oameni care se dedică ideii de a „restaura o concepţie expresivă, vie, sinceră, a spiritului baroc, ghidată de o documentare precisă şi o experienţă confirmată în concert”. Sunt artişti care cred că în secolul internetului, grabei, consumismului, globalizării, hipertehnicii, gadgetului şi platanelor, muzica veche, aşa cum se cânta ea după partituri din secolele XVII-XVIII, pe corzi făcute din intestine de miel, merită recuperată şi ascultată cu noua sensibilitate a acestui mileniu. Sunt muzicieni care nu se mulţumesc să „dezlege” partituri baroce şi să reînveţe tehnici de interpretare ale epocii, nu se opresc la lăută şi teorbă, ci se apleacă atent asupra unei lumi şi a unui timp, studiind cutume, relaţii între oameni, obiceiuri culinare, dansuri de la curţile regale, maniere renascentiste sau detalii vestimentarii, pentru a recompune, în interiorul muzicii, o atmosferă şi spirit veritabil. Un spirit al lucrurilor care merită păstrate intact întru patrimoniul umanităţii. Festivalul începe în 10 mai, la ora 19, cu o conferinţă despre teatrul Noh, a maestrului Masato, iar concertele de muzică veche au loc, în următoarele seri, de la ora 20.


Foto (c) fotosen.ro

Foaie verde busuioc, Opera se cântă live.../ZN

Întotdeauna m-au impresionat copiii-muzică. Admiraţia mea pentru ei a avut mereu o senzaţie de stomac-strâns-pumn, de nod în gât, de vinovăţie pentru copilăria mea nepăsătoare, în care joaca era singurul job, scop şi gând. În cei mai mari muzicieni îi poţi vedea, dacă te uiţi atenţi, pe copiii care erau. Vezi sutele de ore de studiu la pian, vioară, violoncel, oboi, flaut sau de făcut vocalize, în timp ce „vocalizele” altor prichindei care joacă fotbal, prinsa, scunsa, vin de afară pe fereastră, ademenitoare. Dacă te uiţi la mâinile lor vezi câte jucării n-au atins ca să-şi păstreze buricele degetelor pentru clape sau coarde, câte îngheţate au rămas doar poftite ca să nu-şi strice vocile, câte poveşti au tăcut ruşinate de maldărul de ştime care-şi cerea obolul. Poţi citi în ei anii lungi din şcoala de muzică, olimpiadele stresante cu dormitul în internate reci şi goale, istoriile anecdotic-oripilante cu arcuşul pe spinare, capacul pianului peste degete, copii atârnaţi de cuiere pentru un fa diez ratat. Din cauza asta şi din multe alte cauze, „fenomenul Busuioc” nu mi-a mirosit a bine. În sine, faptul că un băiat în România a câştigat un concurs internaţional, un show muzical televizat, este o ştire pozitivă. Felul în care a fost manipulată ştirea a dat însă din ridicol în grotesc şi de acolo într-un falset iremediabil. Nu că povestea despre „tânărul din Banat care lucra în construcţii şi visa la Scala din Milano” era ca la Radio Erevan în toate părţile, dar din momentul în care Busuiocul a devenit „Pavarotti din Banat”, nu doar realitatea a fost dată peste cap, ci eroul poveştii însuşi. Busuioc nu a mai ieşit niciodată din gheara manipulării mediatice şi extensiile ei. Impresarii s-au bătut pe cloşca cu triluri de aur, i-au dres din mixer ce era de dres, chibiţii s-au aprins pe margine acuzând directorii că nu l-au luat, de la Ghilad, june-prim la Operă. Între interviuri, flash-uri, avioane şi impresari, Costel s-a trezit cu o orchestră în spate şi cu o partitură în faţa. Şi, ca-n poveste, împăratul era gol. Nu fiindcă nu ar fi avut talent, voce, entuziasm şi noroc. Dar, vorba unui prieten, „opera se cântă live”. Nu merge cu play-back, nici fără şcoală nu merge. Azi am primit vestea că tenorul Ştefan Pop este marele câştigător al Concursului Internaţional de la Seul 2010. În concursul de la Seul au fost admişi 67 de solişti din 20 de ţări. Prezenţa românească la prestigioasa competiţie din Coreea de Sud a însemnat patru voci: alături de laureatul clujean, sopranele Lăcrimioara Cristescu şi Mihaela Marcu şi baritonul Bogdan Haharia, toti trei din Timişoara. Pe toţi patru, timişorenii i-au putut auzi pe scena Operei din urbe. Absolvent al Liceului de Muzică din Bistriţa în anul 2006, Ştefan Pop este acum student al Academiei Gheorghe Dima din Cluj-Napoca. Nici înainte, nici după Seul nu am citit prin ziare că el ar fi noul Pavarotti, Carreras sau Domingo. Şi m-am bucurat pentru el, cum m-am bucurat ştiind că face parte din distribuţia premierei cu opera Traviata de G. Verdi , în 30 mai 2010, la ora 19, în cadrul Festivalului Timişoara Muzicală.


sursa imag: fotosen.ro

Urbea cu-ale ei coroane puse una peste alta

O fi astenie, o fi stenahorie, ori poate-oi fi doar ambetată absolut de-atâta alergătură de la un concert/spectacol/festival la altul, papa cu-a lui trei coroane puse una peste alta...Ştiu doar că mi-e lehamite să tot aleg între două evenimente la care tânjesc, când ele se întâmplă atât de rar, dar se întâmplă simultan, să prind doar jumătăţi din cele mai bune lucruri ale stagiunii timişorene, altminteri destul de pauperă, am ostenit să –i tot bat la cap pe cei aflaţi în fruntea bucatelor pentru minte, inimă şi ochi că Timişoara nu-i Parisul şi consumatorii ei de cultură nu-s populaţia Chinei, nici măcar a Bucureştilor, să-ţi permiţi să divizezi publicul la cele mai importante evenimente ale anului. Dusu-s-a de multişor şi romantica epocă în care toţi, îmbătaţi de iuzia unei frăţii paradisiace, speram că Timişoarele Muzicale se vor împleti armonios întru gâdilarea inimilor melomanilor. Şi-n acest an, festivalul Operei şi cel al Filarmonicii încep în aceeaşi zi de joi, 29 aprilie, şi la aceeaşi oră, 19. Drept pentru care, mulţi vor sta în cumpănă, destui vor da cu banul: „Adriana Lecouvreur” cu Nelly Miricioiu la Operă sau Concert simfonic extraordinar cu Orchestra Naţională Radio, la Filarmonică? Pentru că despre opera în concert, în primă audiţie, am povestit în trecutele Zile şi nopţi, se cuvine să spunem câte ceva despre deschiderea secţiunii simfonice a Festivalului Timişoara Muzicală. Concertul extraordinar al Orchestrei Naţionale Radio Bucureşti la Timişoara va fi dirijat de chinezul Jin Wang. Absolvent al cursurilor de măiestrie pentru dirijat de la Conservatorul din Beijing, dirijorul chinez a beneficiat de îndrumarea maeştrilor Leonard Bernstein şi Zubin Mehta. Jin Wang este singurul dirijor din Asia care deţine în palmares trofeele a nouă competiţii de dirijat desfăşurate în Europa. Maestrul Jin Wang a dirijat mai mult de 80 de filarmonici, printre cele mai răsunătoare succesre ale sale numărându-se cocertul cu Simfonia nr.8 de Mahler la Orchestra Naţională radio Bucureşti, al cărei principal dirijor invitat este.
Foto (c) fotosen.ro

Drama dramei la sertar. Jurnalul unui mic chiul

Este necesară o radiografiere amănunţită a fenomenului dramaturgiei româneşti de astăzi? În acest fel, sau pe aproape, suna una dintre întrebările cuprinse în chestionarele aşezate pe fotoliile tuturor spectacolelor festivalului dramaturgiei româneşti. Al ultimului...de acest fel, dacă e să ne luăm după – Doamne-ajută!- concluzia trasă de înşişi făcătorii lui. Nu ştiu ce au răspuns spectatorii, nici măcar dacă au răspuns ori s-au mulţumit să ţină chestionarul sub fund. Eu nu m-am încumetat să răspund. Întâi, pentru că nu cred că există un răspuns simplu de genul da, nu sau...nu ştiu. Apoi, pentru că, trebuie să recunosc, am chiulit cum n-am făcut-o vreodată de la FDR. Sătulă de tematica infantil-puţoistă şi derizorie a multora dintre drămuliţele-acum şi de trivialitatea nejustificată a lexicului sărac şi păgubos, obosită să tot deplâng contribuţia lor îndoielnică la creşterea limbii româneşti, m-am simţit întrucâtva incapabilă să iau o cură intensivă de dramaturgie românească „ a ultimei ore”. Atâta cât am servit, totuşi, din meniul ediţiei 2010 m-a făcut să cred că a cam trecut moda piesuţelor cu drogaţi şi „homleşi”, că nu se mai poartă acţiunile care se petrec într-o garsonieră în care un număr variabil de tineri dezorientaţi visează la bani, glorie, maşini şi femei. Centrul de „interes” s-a mutat, pare-se, spre dramele şi ratările tinerilor expatriaţi şi spre obsesiile consumismului. Am văzut chiar un musical românesc despre consumism (spectacol de Theo Herghelegiu), o propunere lăudabilă într-o montare pasabilă. Frecvenţa cuvintelor-cheie ale ediţiilor anterioare, din arealul „cocalar, piţipoancă, muie”, a scăzut....dramatic. Le-au luat locul un jargon de shopping şi un „slang” de hi5 sau alte site-uri de socializare rudimentară. În mod ....insidios, dar cu totul salvator, săptămâna dramaturgiei româneşti s-a transformat într-o săptămână a dansului contemporan de excepţională calitate. Patru evenimente de gen s-au succedat fericit (şi fericindu-şi publicul altminteri destul de văduvit în privinţa asta): preţiosul Remember dandy al lui Răzvan Mazilu, Depeche/Dance a lui Massimo Gerardi, excepţionalul Loss-Layers adus de Centrul Cultural Francez şi splendidul InTime al companiei Pal Frenak. Cu toatele, evenimente cărora merită să le mai dedicăm zile, nopţi şi cuvinte. Până atunci, învârt în speranţă, ca pe inelul Arabellei concluzia optimistă a festivalului pe care aproape l-am ratat: că Teatrul Naţional Timişoara, care i-a convins să lucreze aici pe Rodrigo Garcia, Thomas Ostermeier şi Pal Frenak, va oferi un festival contemporan...în care drama românească va avea şi ea o secţie, un sertar, ceva...


Foto (c) fotosen.ro

Loss-Layers sau Beethoven?

Abia ieşit dintr-o săptămână – maraton, cea a festivalului de piese româneşti de teatru, consumatorul timişorean de cultură e din toate părţile bombardat, gâdilat, agăţat de oferte. Ceea ce, la o primă şi optimistă privire, este un lucru grozav: un corn al abundenţei artistice care se revarsă zgomotos peste urbe. Doar că, odată aşezat la masa bucatelor, bagi de seamă că nu toate sunt comestibile, că multe sunt expirate, indigeste sau conţin prea multe e-uri pentru sănătatea estetică a spectatorului. Aşa încât, atunci când două dintre cele mai importante şi autentic valoroase evenimente culturale ale anului se petrec în aceeaşi zi, la aceeaşi oră, precum în această seară de vineri, 16 aprilie, toate drumurile duc la ...o dilemă: muzică sau dans contemporan? Pe scena Teatrului Maghiar, Compania A.LTERS.ESSIO prezintă „Loss-Layers”, spectacol de dans contemporan, „o experienţă multisenzoriala sfâşietoare”, promite, în pliantul-program, Centrul Cultural Francez, căruia i se datorează evenimentul la Timişoara. În exact acelaşi timp, la pupitrul Filarmonicii Banatul se va afla maestrul Horia Andreescu, vrăjitor a cărui baghetă dirijorală dă sclipiri diamantine sunetului oricărei orchestre, iar solişti ai concertului vor fi Marin Cazacu şi Ştefan Cazacu. Alegerea grea şi-mi vine, precum cetăţeanului turmentat, să (mă ) întreb „eu cu cine votez?”. Partea frumoasă a poveştii e aceea că, orice ai alege, ieşi în câştig. Mai ales că aprilie şi mai sunt lunile în care timişoreanul dependent de spectacole şi concerte face, ca ursul, provizii pentru lunga vară pustie ce va să vie.

La capitală , birjar! Fane, şampanie!/ ZN

„Leii şi rotarienii/ Şi-au dat mâna peste ţară/Şi-n avântul primăverii/Şi-au cântat cântul lor minunat”. Ştiţi, cântecul preferat, acela despre „Timişoara capitală culturală europeană”, cel care a detronat maneaua cu oraşul de cinci stele verzi. L-au cântat aşadar, şapte preşedinţi de lei şi rotarieni, în holul Filarmonicii Banatul, mobilizaţi de directorul Gârboni, care promite să înscrie de şapte ori Timişoara în Guinnes Book, cu halbă, lampă, vals şi alte patru minuni rămase încă tainice. Refrenul, intonat unanim şi molto vivace a fost cel cu „susţinerea totală”. Mie, recunosc, mi-a sunat tot ca „Soarele şi pionierii”, dârz cântat sub astrul naivităţii. În rest, multe intenţii bune şi entuziasm surâzător, planuri de alcătuit consorţiu şi de mobilizat lumea la făcut lobby, şi amabilităţi. Dintre puţinele propuneri concrete, una singură mi s-a părut demnă de reţinut: cea a lui Emil Cristescu care s-a arătat dispus să-i angajeze şi să-i plătească pe cei care au conceput, scris şi impus programul prin care Sibiul a obţinut titlul de capitală culturală europeană. Ce rost ar avea să bâjbâim când i-am putea avea pe meseriaşii care ştiu deja cum se face? Micul consorţiu a evitat cu sfiiciune aspectele delicate ale întreprinderii. Ca de exemplu acela că, în vreme ce Clujul şi-a însoţit anunţul de candidatură cu un program –beton, concret şi pragmatic, la Timişoara primarul Ciuhandu a dat doar o bâlbă privind anul pentru care tocmea caii la căruţa capitalei culturale. Sau acela că oferta culturală a urbei e subţirică rău, cât o pojghiţă de gheaţă sub soarele pioneresc. Nimeni nu a spus adevărul: că împăratul e gol, iar Timişoara a pornit cu stângul această horă. Nici că ar fi avut cui (sau de ce) căci edilul –şef n-a catadicsit să moşească micul consorţiu. A făcut-o Gârboni cu un optimism ca-n finalul Scrisorii pierdute: „Fane, şampania!”. Şi pupat toţi piaţa...

Foto: (c) fotosen.ro